INTERVIU | Povestea de viață a veteranului de război Ştefan Grosu. "Pe front nu e nimic bun. Acolo e iadul şi trebuie să trăiești în el" -VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
2000 de veterani de război mor anual în România. Statisticile Ministerului Apărării Naționale arată că din peste 900.000 de soldați și ofițeri care au supraviețuit luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial au mai rămas în viată puțin peste 8000. Sublocotenentul Ștefan Grosu este unul dintre românii care a văzut au ochii lui atrocitățile unui război care ucis 300.000 militari. La cei 96 de ani ai săi, încă își mai amintește cu precizie toate localitățile prin care a trecut atunci când a fost pe front. Are în memorie peisajele care înconjurau locul în care era poziționată unitatea sa de tunuri antitanc. "Pe front nu e nimic bun. Acolo e iadul şi trebuie să trăiești în el", spune el. La 100 de la formarea României Mari, veteranul de război spune că are o întrebare esențială pentru viitor: Peste încă 100 de ani va mai exista România?
Vă mulţumim pentru că ne-aţi primit în casa dumneavoastră
Îmi face plăcere pentru că vă mai aduceți aminte de noi. Nu suntem uitați de tot.
Cine este Ştefan Grosu?
Am trecut prin multe necazuri. Tinerețea mea a fost pierdută într-un fel. Când eram şi eu tânăr de 18, 19 ani au început să se tulbure evenimentele, au început restricțiile. Eram pe malul Nistrului, la frontieră acolo şi erau restricții. Nu puteam să ne ducem la câmp să lucrăm. Era strictă treaba. Apoi, au început evenimentele pe care probabil le știți şi dumneavoastră, războiul din Polinia. Era tulbure situația. Eu atunci eram premilitar şi ne puneau să facem de gardă la marginea satului, să legitimăm toate persoanele care intră în sat. Nu aveam armă, nu aveam nimic. Eram elevi, premilitari, nu făcusem armata.
În 1940 a fost cedarea Basarabiei înapoi la sovietici. Au fost din nou probleme atunci. A început războiul în 1941, sărăcie, lipsuri de toate neamurile.
Ce însemna sărăcia?
Dacă eram la țară era altceva, nu era ca la oraș. Mai aveam o găină, două prin curte, pe acolo. Mai aveam şi pâine de mâncat. Dacă aveam pâine şi câteva găini aveam ce mânca, dar era neliniștea asta. Pe urmă, a început războiul şi în 1944, în ziua de Florii, au fost lupte de stradă la mine în comună. Între comuna mea şi comunele de dincolo de Nistru erau 12 kilometri. Nistrul trecea pe lângă comuna noastră, pe lângă case. În Ucraina era baltă, zonă de stuf. În ziua de Paşte au pătruns nişte sovietici şi au fost lupte de stradă. Apoi, au fost inundaţii şi nu au mai venit până la 23 august. Mai venea câte un proiectil de artilerie peste baltă.
Cum a fost ziua când v-au chemat la arme?
În 1944 m-am incorporat în armată. Am făcut instrucția în comuna Dragoş Vodă, judeţul Ialomiţa, aici aproape. După vreo două luni de instrucție ne-am încolonat şi ne-am dus în comuna Cernea, județul Tulcea. Acolo am fost anunțat că s-a încheiat un armistițiu cu Uniunea Sovietică şi ne-am retras de acolo, până la Filipeştii de Pădure, Prahova. Cât am stat acolo a venit ordinul ca toți basarabenii din armata română să fie eliberați, probabil că asta era în convenția de armistițiu. Majoritatea recruților, eram încă recruți atunci, au plecat înapoi în Basarabia, unii au ajuns acasă, dar alții au fost luați de sovietici de pe drum, încadrați în unitățile lor militare şi trimiși pe front.
Cu dumneavoastră ce s-a întâmplat?
Părintii mei erau refugiați în comuna Răsucele de Jos, Vlaşca, Eu am refuzat să plec în Basarabia pentru că aveam părintii aici şi am rămas în armată. După ce au plecat basarabenii, mi-au dat o permisie de 15 zile şi mi-am vizitat părintii. După aceea, m-am întors înapoi la unitate.
În 1945, pe doi ianuarie, am îmbarcat în vagoane şi am plecat pe front. Eram la artilerie antitanc şi am fost pe front până s-a terminat războiul.
Ce vă mai amintiți despre momentele petrecute pe front?
De când am ajuns pe front şi până când s-a terminat războiul am dormit numai pe marginea drumului. Noaptea înaintam, eram în marș, şi ziua ne opream pe loc. O mare criză de somn, e teribil să nu te poți odihni, să mergi toată ziua pe drum şi seara să nu poți să dormi. Nu era bine de loc pe front. Zăpada asta era cât masa asta de groasă în Cehoslovacia şi ne făceam un fel de iglu din acela de zăpadă, căutam pe undeva niște paie pe care le punem înăuntru. Alături aveam zăpadă, deasupra aveam zăpadă şi acolo dormeam noaptea. Plus că făceam gardă, pe marginea drumului.
La Banca Bistriţa (Cehoslovacia) am pierdut un tun. Atunci când am întrebat pe comandanții noștri "Tunul a fost distrus. Ce s-a întâmplat cu servanţii? " ni s-a spus că servanții au fost transferați la o unitate care se afla în dificultate şi au fost trimiși acolo acolo ca să completeze efectivul. Noi așa am crezut, nu mai judecam bine după atâtea nopți de nesomn. Nu-ţi mai judeca mintea. Ce spunea comandantul, aia credeai. Acolo erau lupte, la Banca Bistriţa, între trupele române şi cele germane. Servanții erau lângă tun. Dacă tunul a fost distrus, ori se pregăteau să tragă, ori au tras un proiectil, două și au fost descoperiți şi lichidați pe urmă. Un proiect de artilerie german a lovit tunul, l-a făcut țăndări. Servanții erau acolo.
Eram patru tunuri, unul singur a tras. Eram într-un loc unde nemții aveau un observator într-o pădure. Ai noştri au descoperit locul unde erau şi cu tunul din care făceam şi eu parte, a tras chiar comandantul nostru, căpitanul, şi cu un sublocotenent. Doi servanți am fost, dar noi am fost dați la o parte. Au tras ei cu tunul şi au distrus observatorul.
Ce vi s-a părut cel mai greu pe front?
Pe front nu e nimic bun. Acolo e iadul şi trebuie să trăiești în el. Mâncare proastă, slabă; fasole, arpacaş, asta era mâncarea. Când ne-am fixat pe front acolo, pe șosea, pe partea stângă era o pădure şi se auzeau focuri de armă, puşti automate. În prima zi, ne-a dat o pâine mititică, rația pe toată ziua. Noi am împărțit-o în trei, ca să mâncăm şi la prânz şi seara, restul am băgat-o în sacul de merinde. Dar poți să ții niște pâine în sacul de merinde când ești mort de foame? Câte o bucățică, câte o bucățică fiecare am tot rupt şi la prânz nu a mai avut nimeni pâine şi nici seara. Aşa am trăit acolo.
Cum erau nemții şi sovieticii pe front?
Cu sovieticii chiar am fost vecini, cu tunul nostru antitanc și cu sovieticii, care erau tot cu un tun antitanc. Ei erau mai deștepți decât noi. Noi eram pe marginea drumul, ei erau ca de aici până casa de peste drum, în pădure. Erau camuflați bine. Noi nu învățasem nimic despre camuflaj. Eram deschiși...așa. Dacă apărea un tac de după un colț ne zărea că suntem un tun pe marginea drumului. Norocul nostru a fost că nu au apărut tancurile pentru că nu ne mai întorceam vreunul acasă.
Am văzut şi un neamț mort, care era într-o vale pe unde curgea un pârâiaș. El eram mort în pârâiașul ăla şi înghețat, prins de gheată. Atâta neamț am văzut cât am fost pe front.
Ce sentimente avea armata faţă de nemţi?
Dar ce, eu am întebat? Noi eram un fel de animale, nu mai judecam deloc. Ca să nu dormi zile întregi, nu mai poţi să judeci cu mintea nimic. Eşti un fel de animal care intră în turmă şi mergi înainte. Dacă se întâmplă ceva trebuia să reacționezi, dar atât.
Se apropie 100 de ani de la Marea Unire, ce sentiment vă încearcă?
Este o mare problemă. Eu mă întreb aşa: Peste încă 100 de ani va mai exista România? Va mai fi? Răspunde dumneata.
De ce credeţi asta?
Avem gaze, dar cumpărăm de ruşi. Avem cupru, dar se duce în China. Industria care a fost după Revoluţie a dispărut. Unde e este Malaxa, Republica? A dispărut Lamior, Dacia, Marmura, în locul lor sunt nişte magazine. Pădurile le avem, dar le folosesc alții . Aur avem, dar nu-l avem în ţară şi atunci ce mai rămâne din România? Pământul este și el împărțit. Peste 100 de ani România va dispărea dacă nu va exista o mână forte care să-i mătrășească pe cei care nu au niciun fel de milă față de țara noastră.
CITEȘTE ȘI
