“Autoironia mă protejează de judecăți răutăcioase” Maia Morgenstern a povestit totul despre lucrurile neștiute din viața ei, după 40 de ani de carieră
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După aproape patru decenii de carieră, a venit vremea ca Maia Morgenstern să accepte provocarea de a se prezenta publicului în propriul rol. Cum o veți vedea pe marea actriță în spectacolul intitulat, neașteptat, “Nu sunt eu”? Într-o ipostază cu totul sinceră, dintr-o viață cu bune și cu rele, așa cum a povestit și-n interviul pentru Libertatea.
Credeți că “Nu sunt eu” va fi un spectacol greu pentru pentru dumneavoastră?
Experimentez ceva nou, despre mine, în felul în care voi decoji ceapa existenții mele, fie artistică ori ca părinte. O formă familială de a mă întâlni cu oamenii care vor să știe despre Maia Morgernstern, să mă audă, un exercițiu de sinceritate în care voi expune trăirile mele prin filtrul timpului. De ce “Nu sunt eu”? Poate și pentru că tot n-am curajul de a mă expune complet. Publicul trebuie să rămână cu un pic de curiozitate. Deci ne vedem duminică, la Victoriei Ballroom, pe Calea Victoriei.
Ați fost educată în special de tatăl dvs. Ce amintire frumoasă vă este vie cu el?
Pe măsură ce timpul trece, se depărtează, distanța crește între imaginea părinților, prezența și nevoia de ei. Fiecare zi, fiecare amintire ce iese la suprafață se mai estompează, din păcate. Cred că una dintre cele mai importante, frumoase este felul în care îl reînvățam pe tata să meargă. Era foarte în vârstă, deja lucrurile erau complicate, era fragil, subțire, neîncrezător și îi puneam tălpile pe picioarele mele, îl purtam ținându-l de mâini. Important era să-i captez atenția, și a mers, a făcut câțiva pași în cameră. Era ca un fel de dans, deși tata n-a dansat niciodată cu mine în copilărie. Apoi, în ultima parte a vieții, îi citeam și-l făceam să râdă. Aproape se îneca în râs, uitase să mai râdă.
Ați avut parte de o educație rigidă?
Complimente multe n-am primit pentru realizări. Forma lor de încurajare era alta.Tata era perfecționist, mă executa fără pic de milă, la trei greșeli îmi rupea pagina, o luam de la capăt. Niciodata nu-mi spune că “e bine”, se presupunea că știu asta, că ai respect de sine și te cunoști suficient. În schimb mama, care mi-a fost model, avea un alt fel de a se raporta, de a discuta, de a comenta ceea ce fac, total opus. Probabil că în felul astă m-am învățat să mă uit cu luciditate până-n adânc, până-n străfunduri la ceea ce fac, am o gândire critică. Și autoironia, care mă protejează de judecăți răutăcioase.
V-am zărit odată la metrou. Călătoriți des cu mijloacele de trasport?
Merg cu metroul, cu autobuzul, câștig mult timp și e important pentru că, pentru mine, timpul înseamnă mult. Oamenii? Mulți nu mă recunosc, e iarnă, port căciulă, ochelari mari. Ha,ha, mă alint. Oamenii se bucură să mă salute.
Cum e sa jucați alături de Tudor, fiul dvs.?
Sunt sentimente puternice. De la primele roluri alături de el am conștientizat cu sufletul, mintea, cu conștiința, ce înseamnă generozitatea. Mamă fiind, aș vrea pentru copilul meu ca tot ce-i mai bun, mai important. Suntem doi vectori cu direcții și energii diferite. Dar atunci când punem lucrurile cap la cap devin convergente, facem rolurile după toate cerințele. Când ne descoperim pe scenă este o bucurie sufletească mare, o înțelegere profundă, o trăire plenară. Aceea de a te bucura că te “oglindești”, că trăiești dăruindu-i partenerului de scenă atenția, dragostea și să fi răsplătit prin reușita sa.
Cum sunteți ca spectator, la piesele în care sunt distribuiți propriii copii?
Sunt ca o cloșcă, subiectivă. Sunt fericită că își urmează vocația, dorința, năzuința, că încearcă prin propriile puteri să-și îndeplinească visurile. Pentru asta îi felicit, știu că nu e simplu să iasă din umbrele aripilor acvilei (râde). Își caută drumul, își descoperă personalitatea, am mult respect.
Când erați mică ce visați să deveniți?
Am vrut să fiu balerină - la 4 ani am distrus umbrela - pe vremea aia se găseau greu - ca să-mi fac rochiță de balerină, apoi taxatoare de tramvai. Eram micuță, priveam de jos cum se dădeau monede din mână-n mână și se întorceau, tot așa, bilete de calători. Mi se părea că taxatoarea avea cea mai mare autoritate pe lumea asta.
