De ce merită văzut Napoleon, un film care i-a enervat pe francezi, i-a împărțit pe englezi, dar l-ar face invidios pe Sergiu Nicolaescu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dincolo de reacții, regizorul din spatele “Alien”, “Blade Runner” sau Gladiator” arată încă o dată la 86 de ani cu noul său film care rulează în cinematografe din 24 noiembrie că nu și-a epuizat fascinația pentru spectacolul pe viață și pe moarte din arenă.
Cuprins:
În 1977, când poate nici părinții celor care alcătuiesc azi grosul publicului de cinema nu se născuseră, britanicul Ridley Scott făcea un film plasat în timpul Războaielor Napoleoniene. “Dueliștii” / “The Duellists” vorbea despre doi ofițeri antrenați de un incident minor într-un conflict ce se adâncea în 15 ani cu fiecare nou duel care ar fi trebuit să-l închidă.
Acest superb film despre obsesie și onoare, premiat pentru debut la Cannes (și care poate fi închiriat aici) nu doar că s-a păstrat în 46 de ani, ba chiar a căpătat o patină care ne poate face azi să credem că e chiar atmosfera de la începutul secolului al XIX-lea.
Cinemaul dă iluzia realității pentru că prezintă imagini în mișcare - pe asta se și bazează popularitatea sa încă de la începuturi. Dar în 1927, când Abel Gance făcea un film despre Napoleon, e puțin probabil că oamenii credeau că văd reconstituirea exactă a vieții acestuia, deși legenda spune că la primul film al fraților Lumière, “Intrarea trenului în gara La Ciotat”, spectatorii s-ar fi speriat că dă trenul peste ei.
Faptul că de la premiera lui “Napoleon” din 16 noiembrie 2023 (găzduită de Sala Pleyel din Paris) toată lumea dezbate despre cât de bine sau de prost a respectat Scott adevărul istoric nu face decât să confirme că cinemaul n-a murit din moment ce iluzia lui încă funcționează.
Cineastul a turnat singur gaz pe foc atunci când, într-un interviu, nu doar că l-a comparat pe Napoleon cu Hitler și Stalin, dar și când, întrebat ce cărți de specialitate a folosit, a spus că nici una pentru că istoricii n-au trăit pe vremea lui Napoleon și nu fac decât să preia ori să combată ideile predecesorilor.
Un cal pentru un regat? Nu, un regat pentru o imagine bună
În schimb, a spus Scott, picturile din acea vreme au fost o sursă de inspirație și încredere, chiar dacă nici ele nu respectă fidel adevărul istoric. De aici ar trebui, probabil, să plece discuția despre filmul “Napoleon”: de la faptul că e profesiunea de credință a cuiva care concepe lumea doar prin imagini. Dovadă stau aproape 30 de filme (“Alien”, “Blade Runner”, “Thelma & Louise”, “Gladiator”, “Black Hawk Down” ș.a.) care, în marea lor varietate, sunt unite de personalitatea cuiva pentru care cinemaul stă în ochi, nu în cap ori în inimă.
Apoi mai e și faptul că Ridley Scott, care împlinește 86 de ani în 30 noiembrie, e cel mai în vârstă cineast care înlănțuie proiect după proiect - și toate grele. (Ken Loach și Woody Allen au 87 de ani, dar lucrează partituri mai mici, Scorsese are 81 de ani, Spielberg aproape 77.).
Când oamenii obișnuiți se plâng de pe la 50 de ani că-i lasă corpul, Scott se înhamă la crucișătoare cinematografice cu mii de figuranți, care îl solicită, scuzați comparația, aproape cum îl solicita pe Napoleon strategia și ducerea unei bătălii.
Secretul lui e că pregătește minuțios filmarea (încă desenează storyboard-uri), iar pe platou trage puține duble și folosește multe camere de filmat pentru aceeași scenă (la “Napoleon” au fost și 11 camere.). Asta îi permite să filmeze foarte repede. La “Napoleon” au fost 61 de zile de filmare pentru două ore și 37 de minute de produs finit, adică jumătate din timpul obișnuit pentru o producție de acest calibru. (Materialul rămas va fi folosit pentru o variantă de autor de 4 ore și 10 minute, care va ieși pe Apple TV+.).
Spectacolul morții n-a fost inventat de cinema, mai întâi au fost execuțiile publice
Mai e pe urmă și faptul că Scott nu și-a epuizat odată cu “Gladiatorul” fascinația pentru spectacolul pe viață și pe moarte din arenă. Dovadă e continuarea filmului din anul 2000, al cărui turnaj se reia în decembrie după greva sindicatului actorilor, dar și “Napoleon” care exultă lupta dintre viață și moarte prin reconstituirea a șase mari bătălii.
Deloc întâmplător, filmul debutează cu spectacolul decapitării lui Marie Antoinette, urmărit (ca la cinema) de un puhoi de gură-cască însetați de adrenalină. N-ar fi de mirare ca Scott să spună într-un interviu: “Ați vrut sânge, v-am dat sânge!”, dar cred că plăcerea e în primul rând a lui. E plăcerea copilului care se joacă cu mașinuțe și care nu se mai satură de mașinuțe tot mai scumpe.
Așa că nu vă așteptați să înțelegeți resorturile psihologice care l-au făcut pe Napoleon să ducă trei milioane de soldați la pierzanie. Nici pe Ridley Scott nu l-au interesat, dovadă că cei 30 de ani traversați de film îl lasă pe Napoleon la fel de impenetrabil pe cât era când asista la decapitarea lui Marie Antoinette. (Interpretarea lui Joaquin Phoenix ascunde și ea mai mult decât arată – mitul trebuie păstrat, nu-i așa?)
În realitate, Napoleon n-a fost de față la decapitare - asta e una din inadvertențele care i se impută lui Scott. Apoi, și Napoleon a avut amante, nu doar soția Joséphine (interpretată de Vanessa Kirby) i-a pus coarne. Dar e interesantă imaginea pe care Scott o are despre Napoleon – un bărbat atât de îndrăgostit de soție încât nu o înșeală, care își proiectează pe ea figura mamei și care revine la ea și după ce o divorțează pentru că nu i-a dat un urmaș.
Cineastul a crescut într-o familie unde mama era șeful
…iar în film, Maria Letizia Ramolino, mama lui Napoleon, e cea care îi aduce fiului o tânără de 18 ani ca să vadă dacă e steril sau nu. În realitate, Napoleon a găsit-o singur pe Eléonore Denuelle de La Plaigne cu care a făcut un copil nelegitim. Ulterior a mai făcut un copil nelegitim cu contesa Maria Walewska, dar nici acest detaliu nu apare în filmul lui Scott.
Partea sentimentală a filmului – relația lui Napoleon cu Joséphine, e cea mai puțin reușită, deși în ecuația dorită de film iubirea și războaiele au importanță egală. Poate că așa a fost și în realitate, poate că numai prin faptele de arme și-a împlinit Napoleon masculinitatea. Scenele de luptă au mobilizat, în schimb, întreaga capacitate a lui Scott și îi simți dorința de a-și demonstra că e încă verde.
Poate că, dacă Stanley Kubrick ar fi strâns banii pentru proiectul său despre Napoleon, acesta ar fi avut mai multă substanță decât spectacolul grandios și epidermic al lui Scott. Plecând de la scenariul lui Kubrick, Spielberg pregătește acum o miniserie de șapte ore. Revenirea lui Napoleon în conștiința secolului XXI nu e poate întâmplătoare, deși de la Napoleon încoace setea de putere a fost echivalată de atâtea ori cu patriotismul.
Sensibilitățile naționale și forfota galeriei
Din spațiu, reacțiile pe care filmul lui Scott le are asupra sensibilităților naționale pot părea comice și seamănă cu reacțiile tribunelor la un meci de fotbal. Filmul are cronici proaste în Franța (“Le Point” a scris că e un film “foarte anti-francez și foarte pro-britanic”), ceea ce l-a făcut pe cineast să dea cu cornul și să spună (preluat de toată presa mondială) că “francezilor nici de ei înșiși nu le place”. Loviturile la fluierul piciorului nu sunt decât în avantajul filmului, care e un succes de casă în Hexagon.
Dar nici în Albion filmul nu a fost îmbrățișat unanim. Respectatul editorialist Simon Jenkins a scris într-un articol de opinie din “The Guardian” () că filmele ori serialele care modifică datele istorice -“Napoleon”, “The Crown”, “Oppenheimer” sunt “o ofensă la adresa istoriei și, potențial, a democrației”. În replică, la rubrica de cinema a aceluiași cotidian, respectatul critic Peter Bradshaw a dat filmului cinci stele și o cronică de om care împărtășește pasiunea pentru “mașinuțe”.
Nu doar de pe Stația Spațială Internațională, ci și de peste Ocean lucrurile se văd altfel. În cronica pentru “Time” criticul american Stephanie Zacharek scrie: “Părerea ta despre Napoleon nu ține doar de câtă istorie știi, ci și de țara din care provii: francezii îl văd ca pe un erou, iar englezii ca pe un posibil psihopat”.
“Aici e bine. Miroase a cal. A bărbați puternici”
Din România, țară aflată mereu între marii jucători ai istoriei, “Napoleon” se vede ca filmul care l-ar fi făcut gelos pe Sergiu Nicolaescu. Și Sergiu Nicolaescu, în filmele sale din Marea Epopee Națională, care rupeau cinematografele în comunism, lua din istorie ce îi convenea, dar o făcea pentru a mulțumi cenzura și pe Ceaușescu, și a primi sprijin din partea tuturor forurilor.
Azi, la aproape 35 de ani de la căderea comunismului, majoritatea spectatorilor români vede în filmul lui Scott ceea ce și este - un divertisment. Dar faptul că atâta lume încă apreciază filmele lui Nicolaescu și n-are vreo problemă cu prietenia acestuia cu puterea comunistă nu mai e în regulă. Aici intrăm în alte sensibilități care ne-ar putea ajuta să-i înțelegem pe francezi dincolo de supărarea că un urmaș al lui Wellington a făcut un film despre eroul lor național.
Putem înțelege și nemulțumirea istoricilor când aud că Napoleon e comparat cu Hitler și Stalin. Chiar dacă admit că a fost poate un tiran, ei spun că nu și-a decimat cu brutalitate poporul, nu a comis genocid și nu avea o ideologie rasistă.
Scott nu insistă și pe binele făcut de Napoleon pentru Franța dincolo de războaie. La fel ca filmele lui Sergiu Nicolaescu, nici filmul lui Scott nu e o pagină de istorie, ci o interpretare a ei. Vocea lui Edith Piaf cântând “Ça ira” în vreme ce Marie Antoinette e decapitată e doar unul din indiciile că trebuie să luăm “Napoleon” ca pe un film de ficțiune despre un personaj real, dar care poate fi legat de orice epocă, chiar și de a noastră.
Nici serialele de epocă de pe platforme nu mai sunt de epocă, ci folosesc perucile și recuzita pentru a vorbi despre emanciparea femeii, respectul pentru minoritățile etnice sau sexuale etc.
Să dau nas în nas cu Mihai Viteazul nu m-ar fi surprins mai mult ca atunci când l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu în Magazinul Dumbrava din Sibiu. Ca toții copiii anilor 80, credeam că Sergiu Nicolaescu e Regizorul și era și prima întâlnire de gradul trei cu cineva din lumea filmului.
I-am cerut mamei bani, am fugit la papetărie să iau un carnețel de 80 de bani pentru autograf și l-am prins pe Nicolaescu înainte să dispară pe scara rulantă. A fost flatat, iar eu și mai și când m-a pișcat de obraz și a exclamat: “Copii, copii!”Poate că toți regizorii care fac filme despre personalități istorice se hrănesc puțin din gloria acestora. Eroii primului film al lui Ridley Scott erau niște neica nimeni pe scena istoriei. “Napoleon” nu e cel din urmă film al britanicului, dar vine după o lungă și glorioasă carieră. Eroul lui nu putea fi fiștecine, ci doar cineva care, la fel ca în filmul “Mihai Viteazul”, se simte bine unde miroase a cal și, mai ales, a bărbați puternici.
Frumosul1 26.11.2023, 19:19
Sint cineaști buni dar Sint bătrâni trebuie o nouă generație de tineri în cinematografia mondială
Vrajitoarea 26.11.2023, 20:15
Incitant articolul. Îndeamnă la.... vizionare!
Lecoqsportif 26.11.2023, 20:26
Nu prea dai gres cu Joaquin Phoenix.
ginx 26.11.2023, 21:18
Vreau să văd filmul și abia apoi să mă exprim. Articolul bun, mă face curios. Și da filmul este o ficțiune cu personaje reale.
Narcisu 26.11.2023, 23:22
Subiectul filmului ,, Napoleon,,este un film care merită văzut,și referitor la regizorul ,,Blade Runner, demonstrează in o dată că genialitatea nu tine de vârstă.