Cum arată Tora Vasilescu la 75 de ani. Actrița a povestit despre copilăria petrecută la Tulcea

Tora Vasilescu a vorbit despre locul care i-a rămas aproape de suflet, chiar și după o carieră de peste cinci decenii. Deși s-a născut la Constanța, actrița spune că Tulcea este orașul care i-a marcat copilăria și adolescența. Într-o serie de mărturisiri emoționante, artista și-a amintit de Dunăre, de jocurile copilăriei și de plimbările pe faleză.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 20

Tora Vasilescu, despre orașul care i-a rămas în suflet

Tora Vasilescu este una dintre cele mai apreciate actrițe ale cinematografiei românești, iar publicul mai tânăr o cunoaște și din prima telenovelă românească, „Numai iubirea”. De curând, artista a vorbit despre locul în care și-a petrecut copilăria și adolescența, mărturisind că Tulcea ocupă un loc aparte în inima sa.

Deși s-a născut la Constanța, pe 22 martie 1951, actrița spune că anii petrecuți la Tulcea au fost cei care au format-o.

„Eram mândri că orașul era așezat pe șapte coline”

Artista își amintește unul dintre cele mai cunoscute locuri ale orașului, de unde putea vedea Dunărea șerpuind printre coline.

„Eram mândri să-i spunem că e orașul care e așezat pe șapte coline, precum Roma. Mi-aduc aminte chiar aniversarea de 14 ani, pentru că am o poză chiar la monument acolo și eram mândri, cum vă spun, că suntem precum Roma. Vedeam Dunărea șerpuind din locul acela, era un muzeu acolo, unde profesorul nostru de istorie ne-a dus de mai multe ori și ne-a explicat. Era renumită mica statuie neagră, despre care se spunea că are cel puțin două mii de ani, renumitul Gânditor. Adică o mică statuie care reprezenta un om care nu numai stătea, chiar și gândea. Asta așa e o glumă, cu meditația. Adică ce să faci în meditație? Stai și gândești, nu? Nu, numai stai.”

Copilăria petrecută pe străzile din Tulcea

Tora Vasilescu spune că a fost un copil plin de energie și că cele mai frumoase amintiri sunt legate de timpul petrecut afară, alături de ceilalți copii.

Iarna cobora cu sania pe străzile în pantă, iar în restul anului își petrecea zilele în fața blocului, unde jocurile păreau să nu se mai termine.

„Aveam atâta energie încât nu cred că am gândit vreodată că sunt obosită. Vecinii chiar râdeau de mama că sunt un băiețoi. Iarna ne dădeam cu sania pe o stradă în pantă, chiar dacă era destul de periculos, pentru că dădea într-o stradă principală pe unde treceau mașini. În fața clasei mele era o alimentară cu niște scări unde ne adunam toți copiii. Acolo se intersectau două străzi și ne jucam coarda, cu elasticele. De-abia noaptea ne adunau familiile prin casă, pentru că toată copilăria mea îmi aduc aminte de stradă. Când am mai crescut și am devenit adolescentă, era plimbarea pe faleză. Toți tulcenii aveau obiceiul acesta. Noi, fetele, mergeam într-un rând lung, iar din sens opus veneau băieții. Era o mare bucurie să schimbi un zâmbet cu cel care îți plăcea. Îți dădea optimism pentru o săptămână întreagă.”

Restaurantul Dunărea și farmecul unei alte epoci

Anii adolescenței au fost strâns legați de faleza Dunării și de atmosfera care se crease odată cu dezvoltarea turismului în zonă. Restaurantul Dunărea devenise unul dintre cele mai animate locuri din oraș.

„Dunărea mi-a atras atenția când eram adolescentă, când ne plimbam pe faleză. Era acolo Restaurantul Dunărea, care atrăgea oamenii ca fluturii la lampă. Începuse turismul. Veneau nemții la mare și apoi în Deltă. Era poarta spre Deltă. Erau terase cu fotolii de răchită, cânta muzica, mesele aveau fețe de masă albe, iar noi, elevii, nu aveam voie să intrăm la restaurant și nici să stăm în oraș după ora nouă. Dar era o lume colorată pentru noi. Veneau străinii cu autocare și mașini, iar la vârsta aceea te impresionau toate aceste lucruri. Acum mă gândesc că valoarea unui om este ceea ce are în interiorul lui, nu extensiile lui, mașina sau alte lucruri. Atunci însă priveam mai mult la exterior.”

O carieră construită pe talent și perseverență

Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, promoția 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici, Tora Vasilescu și-a început cariera în film cu producția „Cursa” (1975), regizată de Mircea Daneliuc.

Au urmat roluri în filme precum „Probă de microfon”, „Glissando”, „Imposibila iubire”, „Cuibul de viespi”, „Cel mai iubit dintre pământeni” și „Legături bolnăvicioase”, iar publicul din România a redescoperit-o și în televiziune, în seriale precum „Numai iubirea”, „Păcatele Evei” și „Daria, iubirea mea”.

De-a lungul carierei, actrița a primit numeroase premii și distincții, însă în spatele succesului s-au aflat și momente dificile. La doar 14 ani și-a pierdut tatăl adoptiv, cel care a crescut-o și i-a oferit numele. Artista a povestit că acesta fusese deportat în Donbass după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar problemele de sănătate rămase în urma acelei experiențe i-au marcat ultimii ani de viață.

Adolescentă fiind, Tora Vasilescu îi administra injecțiile cu morfină și se ocupa de obținerea aprobărilor necesare pentru tratament, o experiență care, după cum a mărturisit de-a lungul timpului, a maturizat-o înainte de vreme și i-a influențat profund parcursul artistic. Astăzi, atunci când vorbește despre Tulcea, emoția cu care își amintește acei ani arată că legătura cu orașul copilăriei a rămas la fel de puternică.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE