De ce merită să vedeți noua miniserie „Irma Vep” de pe HBO și HBO Max
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În miniseria „Irma Vep”, în premieră pe HBO și HBO Max din 6 iunie 2022, cineastul francez Olivier Assayas revizitează lungmetrajul său omonim din 1996, explorând lumea cinemaului de azi, cu diferențele dintre Hollywood și Europa, dar și propria relație cu actrița Maggie Cheung, care juca în filmul din 1996 și care a fost acum înlocuită cu Alicia Vikander.
Cuprins:
Lansată în acest an la Cannes, „Irma Vep” se bazează pe un sistem de rame și oglinzi pe care Assayas (autor și al scenariului) le manevrează cu ușurință.
În filmul său din 1996, un succes de critică, era vorba despre o actriță asiatică invitată la Paris să filmeze un remake după un serial mut din 1915-1916, „Les vampires”, de Louis Feuillade, care în ciuda titlului nu era un film cu vampiri, ci despre o bandă de hoți din care făcea parte și o femeie.
Întâlnirea cu lumea europeană a filmului și cu o echipă de filmare necunoscută o scufunda pe actriță într-o lume străină. Dificultatea de a se adapta unui mediu nou o făcea să preia din trăsăturile personajului și să ajungă să subtilizeze un pumn de bijuterii dintr-o cameră a hotelului unde stătea.
Parte din succesul filmului din 1996 s-a datorat și acuității cu care privea din interior lumea echipelor de filmare, cu dinamica lor fascinantă, speculând curiozitatea spectatorilor pentru cum ia naștere un film. În spatele ecranului se află, ne arăta el, regizori nevrotici și nesiguri, intrigi și certuri, rivalități și atracții erotice (ne)consumate de cele mai multe ori până se termină filmarea, ș.a.m.d.
Și alți cineaști s-au jucat cu ramele, făcându-se că trag cortina de pe lumea filmului: François Truffaut în „La nuit americaine” (1973), Robert Altman în „The Player” (1992), Roger Michell în „Notting Hill” (2000) sau, la noi, Alexandru Tatos în „Secvențe” (1982), dar e aici un joc de rame pe care autorii lor nu se poate să nu-l fi savurat pentru că aceste filme nu arătau realitatea așa cum era, ci tot o recompuneau.
Filmul lui Truffaut era o declarație de dragoste pentru a șaptea artă, la fel era și filmul lui Tatos, care prelua foarte mult din România în comunism, fiind văzut azi ca un film foarte realist. „The Player” era o satiră a industriei americane de film, iar „Notting Hill”, o comedie romantică despre o vedetă de la Hollywood care se îndrăgostește de un muritor.
Pe platourile de la primul „Irma Vep”, Assayas a cunoscut-o pe Maggie Cheung, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit după terminarea filmului, dar mariajul a durat cinci sau șase ani, pentru că Cheung a petrecut mai bine de un an în China, filmând pentru „In the Mood for Love”, de Wong Kar-wai și „Hero”, de Zhang Yimou. Aceste titluri au făcut din ea un star internațional, dar i-au distrus căsnicia.
Acesta e fundalul pe care a construit Assayas miniseria de șase episoade, a cărei acțiune se petrece în zilele noastre și a cărei eroină e o cunoscută actriță americană (Alicia Vikander - foto), aterizată la Paris după un SF îndoielnic, pentru că își dorește să lucreze cu apreciatul regizor francez René Vidal (excelent Vincent Macaigne). Evident, deși dialogurile conțin referințe la cineaști și actori reali, personajele filmului sunt cu totul fictive. Reale sunt doar particularitățile lor.
Miniseria dă spectatorului sentimentul că aruncă o privire amuzată în culise și că privirea e clară. E adevărat, cine știe cât de cât această lume va recunoaște, de pildă, cum se desfășoară o conferință de presă cu un star internațional, relațiile de putere dintre regizor și producător, negocierea dintre imaginea de vedetă și profesionalismul de pe platou, relația simbiotică (deși unidirecțională) dintre un star și asistentul lui, etc. Assayas a mai explorat această lume în filmele lui.
Sau detalii picante care fac vizionarea și mai interesantă: asistenta îl citește pe Deleuze, dar numără bagajele vedetei pe aeroport, regizorul care vorbește parcă plângând e depresiv și anxios, drept pentru care asigurătorii refuză să-l mai susțină, actorul francez Edmond (Vincent Lacoste) se simte nedreptățit, în vreme ce pasiv-agresivul actor german Gottfried (un delirant Lars Eidinger) nu lucrează decât sub cocaină.
Pentru Assayas, să gonfleze filmul într-o miniserie a fost o ocazie de a construi pe larg această lume prin tot felul de subintrigi și personaje care apar și dispar, în mijlocul lor fiind această vedetă americană aflată într-un impas existențial, dar pe de alta i-a permis să pună și mai mult în abis filmul din 1996 și pe cel inițial.
El intercalează nu doar secvențe din filmul care se toarnă sub ochii noștri, dar și din filmul lui Feuillade, ale cărui secvențe le vedem de multe ori pe ecranul unui telefon. Interpreta din 1915, actrița Musidora, e privită exclusiv și elogios prin prisma feminismului avant la lettre. Într-o vreme când doar bărbații ajungeau pe scaunul de regizor, Musidora a reușit să regizeze și să producă filme, lucru care aduce o doză de corectitudine politică - inevitabilă probabil din moment ce Alicia Vikander (unul din producătorii executivi) e și ea feministă.
E vorba însă și despre evoluția mentalităților. În 1996, când discursul LGBT era tăcut, pictorița de costume lesbiană se îndrăgostea de eroina heterosexuală. Azi, eroina e bisexuală, deci aventura lor ar avea teoretic mai multe șanse de reușită, mai ales că vedeta e într-un moment dificil (și-a lăsat iubitul, un actor cunoscut, pentru asistenta ei care la rândul ei a placat-o și s-a măritat cu regizorul de culoare al SF-ului).
Diferențele dintre trecut și prezent sunt numeroase – de exemplu, în 1996 se făcea un lungmetraj după serialul mut „Irma Vep”; azi, când platformele de streaming sunt atât de puternice, remake-ul constă tot într-un serial.
O rană care încă doare
Dar cea mai interesantă ramă apare treptat și capătă consistență în episodul al patrulea, când nevroticul regizor Vidal devine un alter ego al lui Assayas și, prin asta, iluzia că vedem viața așa cum este devine și mai mare. Cum aflăm pe parcurs că Vidal face un remake după un film de-al său mai vechi, unde juca o actriță asiatică pe nume Jade Lee, atunci când el halucinează și o vede pe Jade, avem sentimentul că vălul Mayei s-a sfâșiat și că putem contempla rana deschisă a lui Assayas, care încă o regretă pe Maggie Cheung.
Cum HBO nu ne-a pus la dispoziție decât primele patru episoade, nu putem ști cum se va rezolva haosul afectiv al lui Vidal, dar putem doar bănui că e și aici o mică șmecherie care va aduce vălul la loc, nelămurindu-ne definitiv între realitate și plăsmuire.
Oricum, fie că-l urmărești ca pe un joc de rame și oglinzi, fie că ești convins că vezi prin gaura cheii lumea fascinantă a celor care fac filme, „Irma Vep” își merită timpul. Acest lucru se datorează în bună măsură Aliciei Vikander, care întreține iluzia. Jocul ei te face să crezi că vedetele americane vorbesc afectat și în expresii care le expun minimal (sau că, de ce nu, s-ar putea juca pe ea însăși), dar extrema ei fizicalitate (dată de pregătirea de balet) îți sugerează că și aici poate fi o ramă alunecoasă.
Trailer „Irma Vep”:
