După „Teambuilding”, un nou film „cu înjurături” intră în cinema. Interviu cu actorii din „Taximetriști”: „Se vor trezi pudibonzii”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Am văzut un comentariu la trailer că facem propagandă «politically correct«. Sigur vor fi controverse pe tema LGBT”, spune Alexandru Ion, unul dintre cei doi protagoniști ai producției „Taximetriști”, care intră în cinematografe din 20 ianuarie.
Cuprins:
- „Pariul nostru e că se poate face film de public și fără misoginie, homofobie și glume proaste”
- „Vino că o să râzi și sunt vremuri în care râsul prinde bine”
- Cum diferă filmul „Taximetriști” de spectacolul cu același nume
- Ciocnirile din taxi
- Film de artă versus film de public
- „Nu poți să vorbești de sistemul cinematografic din România fără să vorbești de educație”
- „Rețelele sociale sunt un spațiu de refulare, un spațiu de extirpare a singurătății”
Cel mai recent film regizat de Bogdan Theodor Olteanu, „Taximetriști”, propune o incursiune în viața de noapte din București, prin lentila a doi șoferi de taxi. O serie de evenimente pline de umor și răsturnări de situație îi transformă de la începutul turei până dimineața.
Protagoniștii Alexandru Ion și Rolando Matsangos au acordat un interviu pentru publicul Libertatea, în care au povestit despre cum au lucrat la ceea ce primul numește „un film de public cu substanță”, dar și despre motivele pentru care o altă producție românească, „Teambuilding”, a stârnit recent atâtea controverse.
„Pariul nostru e că se poate face film de public și fără misoginie, homofobie și glume proaste”
Înainte să fie film, „Taximetriști” a fost un spectacol de teatru de succes. Autorii piesei, Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae, au adaptat-o și pentru cinema. Au încercat să păstreze ce era mai bun în spectacol: „Că personajele au mult umor, dar acesta nu e niciodată gratuit. Că există o dramaturgie riguroasă, iar sursa de inspirație este viața Bucureștiului, și nu clișee copiate din filme americane. Pariul nostru e că se poate face film de public și fără misoginie, homofobie și glume proaste” , declara regizorul filmului (și spectacolului).
Al treilea film regizat de Bogdan Theodor Olteanu, după „Mia își ratează răzbunarea” și „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, „Taximetriști” este și filmul cu cel mai mare potențial de public. Este, de asemenea, un film realizat în regim privat, fără sprijin de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC).
Unul dintre punctele sale forte este distribuția. În roluri secundare sau episodice apar Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Maria Popistașu și Victoria Răileanu. În rolurile principale, Alexandru Ion și Rolando Matsangos găsesc dimensiuni noi personajelor din spectacolul de teatru.
„Vino că o să râzi și sunt vremuri în care râsul prinde bine”
Libertatea: Dacă în locul trailerului ar trebui să prezentați voi filmul în două-trei fraze, cât să aduceți oamenii în cinema, ce-ați spune?
Rolando: Este o comedie foarte simpatică, cu actori foarte buni.
Alexandru: Ce să zici și tu? Niște proști care joacă acolo? (râd amândoi) Mie mi-a rămas ceva în minte, care s-ar putea să fie scris de echipă sau chiar de Bogdan (n.r. - regizorul). Era ceva cu: Lică, taximetristul, vorbește tare și Liviu, taximetristul, tace mâlc. Cred că se potrivește. E ceva foarte din vremurile pe care le trăim. Nu doar povestea, ci și dialogurile.
Aș încerca să pompez și faptul că nu e doar o comedie. E o comedie cu substanță.
Rolando: Este o poveste despre oameni din societatea noastră românească contemporană, despre singurătățile noastre.
Alexandru: Realitatea e că nimeni n-ar zice: „Mamă, gata, vin să văd, e cu singurătăți”. (glumește) Vino că o să râzi și sunt vremuri în care râsul prinde bine.
- Cum v-ați descrie personajele? Cine e Lică, cine e Liviu?
Alexandru: Lică e un personaj foarte colorat, un extravert prin definiție. Cât de clișeu ar suna „Nu judeca o carte după copertă” se aplică foarte tare la acest personaj. E unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la el. Vorbește mult despre violență, dar cu greu mi-l imaginez sărind la bătaie. Îmi dă foarte mult din câinii care latră, dar nu mușcă.
Dincolo de manifestările flamboaiante și arsenalul nesfârșit de înjurături, cred că e un tip de candoare și de inocență, care îi dau o complexitate aparte.
Rolando: Liviu e un om care traversează o criză specifică unei vârste, pe care am traversat-o și eu. Este un moment prin care trec cuplurile, un punct de cotitură în care lucrurile ori continuă într-o direcție: oamenii își întemeiază familii și așa mai departe, ori se despart. Noi asistăm exact la acest punct în care lucrurile nu mai merg foarte bine în relația de cuplu dintre Liviu și Victoria.
Problema lui Liviu este că nu e foarte atent la ce se întâmplă în jur, mai ales la ce se întâmplă cu Victoria.
Cum diferă filmul „Taximetriști” de spectacolul cu același nume
- Jucați aceleași personaje și în spectacolul de teatru cu același nume. Cum s-au transformat în trecerea la film?
Alexandru: În cazul meu, e același, cu amendamentul că în film există o secvență nouă, cea cu Micutzu. Ca schelet, ca structură, e fix același personaj care, în film, apare în niște situații noi sau în unele situații preluate din spectacol, dar ajustate pentru film.
Pentru film, cu toții a trebuit să reglăm mijloacele de expresie. La teatru, ai o sală de 17 rânduri. Cineva stă și în rândul 17 și normal că nu îți vede mimica așa cum ți-o vede camera la prim-plan. La film, n-ai grija faptului că spectatorii din sala de cinema nu o să vadă mimica sau alte lucruri care susțin povestea pe care o spui.
Se vehiculează foarte mult ideea că actorii de teatru nu sunt neapărat foarte buni la film, pentru că fac mult. Faci mult cu fața, nu mai face asta cu mâinile. Până la urmă ține de calibrarea mijloacelor de expresie: să ai conștiința faptului că ai camera la 30 de centimetri și o să surprindă fiecare mușchi care se va încorda pe față.
Rolando: E pur și simplu alt mediu. Filmul te împinge la un alt tip de joc față de teatru. E o chestie care ține mai degrabă de un fel de intuiție.
- Vă simțiți mai confortabili în teatru sau în film?
Rolando: Depinde. Sunt spectacole în care mă simt foarte confortabil și sunt spectacole în care lucrurile nu se leagă deloc în seara aia. Alteori, lucrurile merg brici.
Alexandru: Cred că e o diferență foarte mare între cele două care se revendică și din faptul că sistemul teatral din România e un sistem de repertoriu. Un spectacol se joacă cu anii până când își epuizează publicul sau până când se întâmplă ceva dramatic. Astfel, ajungi să stai cu un spectacol exponențial mai mult decât stai cu un film, unde filmezi o lună, două, maximum. Apoi s-a terminat și nu mai ai o relație activă cu filmul. El e acolo, s-au ales dublele alea bune și filmul e proiectat, fără ca tu să poți să contribui sau să ajustezi ceva. Momentul tău de creație s-a terminat.
Rolando: Ai și mai puțin. Ai două ore să filmezi secvența și, după ce s-au terminat cele două ore, nu mai ai șansa să te duci la ea. Asta e condiția filmului.
Ciocnirile din taxi
- Taxiul pare spațiul în care se intersectează diferite bule. Aveți astfel de povești și din viața reală?
Alexandru: Circul rar și cu taxi, și cu Uber, și sper să rămână astfel, așa că e una singură care mi-a rămas în minte. Aveam și eu o zi mai jucăușă, era și el mai guraliv, în sensul inofensiv. Super nevorbit. Și a început cu: „femeile nu ar trebui să conducă”. Nici nu știi de unde să o apuci. Ce să te faci, să te-apuci să-i ții masterclass acolo?
Rolando: Știu, eu nu mă contrazic cu ei.
Alexandru: Apoi a extrapolat și s-a dus, că, de fapt, o grămadă de oameni n-ar trebui să aibă permis, că sunt unii care conduc superprost. Trebuie să vă imaginați scenariul în care el vorbea nonstop. Debit, debit, debit. Eu nu ziceam nimic. Și prima dată când am deschis gura i-am spus: „Dacă e un loc unde ne întâlnim este că și eu cred că a conduce este un privilegiu, nu un drept.” S-a făcut liniște dintr-odată. Am râs așa un pic în barbă, că i-am dat brain freeze. Nu a mai zis nimic până când am coborât.
Rolando: Eu merg destul de des cu taxiul. Am mașină, dar mă stresează foarte mult parcarea și traficul în București. Îmi place să vorbesc cu șoferii, pentru că sunt foarte diferiți. Am mers și cu taximetriști gen Liviu, fără chef de conversație. Am mers și cu Lică (se uită spre Alex Ion). Am dat și de unii foarte agresivi.
- Alexandru, personajul tău trece printr-o transformare radicală, își întoarce o perspectivă la 180 de grade, pe parcursul unei nopți. Crezi că e posibil ca, într-un timp așa scurt, să ni se schimbe așa mult modul de-a vedea un subiect așa sensibil?
Alexandru: Cred cu tărie că se poate, dar cu unele amendamente. Schimbarea se întâmplă gradual. Numai că filmul surprinde partea de final a acestei gradații. E clar că Lică are un parcurs. Nu e prima dată când discută despre subiectul LGBT, nu este prima dată când intră în contact sau când i se întâmplă lucruri mai mult sau mai puțin amprentante.
De cele mai multe ori, transformările nu survin peste noapte. Dar dacă tu, ca observator extern, surprinzi fix momentul în care are loc declicul, poate să pară brusc.
Celălalt amendament: nu înseamnă că cineva care abordează lucrurile așa cum le abordează Lică spre finalul filmului nu o să reacționeze diametral opus a doua sau a treia zi, dacă va avea din nou în mașină un personaj de altă orientare decât cea heterosexuală.
Toate lucrurile astea țin de un tip de stabilitate emoțională, de structuri de gând cu care operezi mai rigid sau mai flexibil. Nu cred că toată lumea are același tip de consecvență în raportarea la subiectele care ne înconjoară, indiferent că vorbim de: îmi place sau nu această băutură ori sunt sau nu sunt homofob.
Rolando: Dacă îmi permiți, eu nu cred că Lică este homofob. Cred că este un tip de comportament formal, de gașcă. El urmează un model de comportament din inerție. Oamenii așteaptă de la el să fie băiețaș și el așa se manifestă. El e șmecher, are sabie, are tot. Asta e fațada lui, la care lucrează mult.
Film de artă versus film de public
- Ne-am obișnuit să împărțim filmele în film de artă/de autor sau de public. Cum e „Taximetriști” din punctul vostru de vedere?
Alexandru: Ar trebui întâi de toate să ne hotărâm care sunt definițiile. Cum definești un film de public? Cum definești un film de artă? Astfel încât să știm că vorbim despre același lucru și noi, și cititorul.
„Taximetriști” e un film care nu cred că o să fie trimis la Cannes. O dată, nu pentru că n-ar avea șanse, dar n-are șanse (râde). Cred că e un film de public cu substanță. Asta nu îl descalifică să fie și film de artă.
Rolando: Este tricky întrebarea, pentru că există percepția că filmele de public sunt filme mai proaste, ceea ce nu este neapărat adevărat. Nu există o relație intrinsecă între publicul numeros care vine să vadă un film și calitatea filmului. La „Taximetriști” sper să fie foarte mult public, dar cred și că este un film care are o latură mai reflexivă asupra vieții.
Alexandru: Cred că filmele de public fac și vor continua să facă un mare bine industriei pe termen lung. Semnul unei industrii sănătoase, indiferent că vorbim de cinematografie sau de teatru, e să aibă de toate. Orice tip de disproporție nu va face bine industriei.
Avem și teatru de revistă, avem și teatru bulevardier, avem și arthouse. E ok să fie de toate, așa e sănătos.
Rolando: Dacă vorbim despre sistemul de finanțare CNC, eu cred că statul trebuie să susțină în continuare în cea mai mare proporție, dacă nu exclusiv, filmul de artă.
Alexandru: Eu nu m-aș duce atât de departe. Cred că ar fi sănătos să existe și acolo un echilibru. E o discuție hipercomplexă, care ține și de nivel de educație, și de cultură, în general.
„Nu poți să vorbești de sistemul cinematografic din România fără să vorbești de educație”
- Și de sistemul de distribuție până la urmă. Pentru că, din start, măsura în care un film din România poate ajunge la un public numeros e limitată de rețeaua de cinematografe.
Alexandru: Până să ajungi la sistemul de distribuție, ajungi la Barometrul de Consum Cultural, vezi procentele de consum cultural: pe carte, film, teatru, muzee. E înspăimântător, de fapt, cum arată lucrurile în România. Asta înseamnă că tu, de fapt, nu ai o masă critică pentru acest tip de produs. E inevitabil să ai o discuție despre sistemul cinematografic fără să vorbești întâi de educație. De-acolo începe totul.
- Venim după dezbateri aprinse legate de filmul „Teambuilding”. De ce credeți că a provocat atâtea controverse?
Alexandru: Câtă controversă a stârnit „Teambuilding” nu e cu nimic diferit față de câtă controversă a stârnit subiectul de acum două sau trei săptămâni.
Rolando: Acum câțiva ani a fost scandalul cu „Oh, Ramona”.
Alexandru: Săptămâna trecută era ceva cu Marian Godină. Rețelele sociale au dat o voce mediocrității. Când nu existau rețele sociale, cineva care era agresiv sau nedocumentat, sau răuvoitor era nedocumentat și răuvoitor la el în curte și cu cei cinci oameni pe care îi întâlnea. În momentul ăsta, când un imbecil e imbecil, el e imbecil cu un public mult mai mare.
Rolando: Scandalul cu „Teambuilding” a apărut după ce filmul a intrat pe Netflix, nu cât a fost în cinema, și asta pentru că l-au văzut oamenii care nu s-ar fi dus oricum să-l vadă la cinema. Sunt reacțiile unor hateri, nu e publicul filmului.
Alexandru: Discuția, până la urmă, e despre cum arată hate-ul în general. Nici măcar nu este despre „Teambuilding”. Acum e înlocuit de știrea că de la Survivor a ieșit Gheboasă supărat. Vine ceva și va fi de actualitate o săptămână, după care nu va mai fi. Normal că filmul a atras atenția și a devenit controversă pentru că a făcut un milion de intrări în cinema.
„Rețelele sociale sunt un spațiu de refulare, un spațiu de extirpare a singurătății”
- Este și ceva bun în faptul că s-a vorbit atât mult de un film românesc?
Alexandru: Dacă te gândești că There’s no bad publicity (Nu există publicitate rea, n.r.), probabil că e și ceva bun. Dar dacă este ceva ce face să mi se strângă stomacul, este să văd câtă ură se toarnă pe social media, indiferent de subiect. La o postare a lui Micutzu era un comentariu de 10 rânduri, în care o femeie îi dorea moartea. Se zbârlește pielea pe mine când vorbesc despre asta.
- Am avut senzația, cel puțin în cazul „Teambuilding”, că multă lume nu scria, de fapt, despre film, ci vorbeau despre ei înșiși, prin raportarea la film.
Alexandru: Și asta e adevărat. Rețelele sociale, pe lângă faptul că au dat o voce mediocrității, au dat și un spațiu de refulare, un spațiu de extirpare a singurătății - astea pot fi și lucruri bune pe alocuri. Am întâlnit oameni care spun ceva pe Facebook și, dacă te întâlnești cu ei live și îi întrebi, vor spune: „vai, dar nici nu mi-am dat seama, nici n-am știut că tu o să citești.”
E ca atunci când, la finalul unui spectacol, am confruntat un spectator care vorbise nonstop în timp ce jucam. „Măi, tu știi că noi te-auzim, nu?”
Din reacție, vedeam că el nu a avut nicio intenție răuvoitoare - era și un pic pilit. El credea că așa susține, așa ne impulsionează. Foarte mulți oameni nu-și dau seama cât de mult rău fac și cum contribuie la un bolovan al răului, care se rostogolește. Fac asta și din nevoia să refuleze, să se descarce.
Rolando: Cred că bună parte din cei care au înjurat „Teambuilding” înjuraseră și CNC-ul că nu produce mai multe filme de public. Iată că există și filme de public. Voi ce vreți până la urmă?
- Are și „Taximetriști” potențialul să stârnească controverse cum a făcut „Teambuilding”?
Alexandru: Absolut. În primul rând, se vor trezi pudibonzii, pentru că are foarte mult limbaj licențios. Dacă se duce mai departe, se va duce mai departe prin structura uzuală a controversei. Se creează tabere. Unul care zice „huo”, unul care zice „yay”, și ăia doi încep să se certe. La un moment dat, mai intră trei, și tot așa. Am văzut un comentariu la trailer că facem propagandă politically correct. Sigur vor fi controverse pe tema LGBT.
Rolando: Da, dar cred că vom fi înjurați de ambele tabere.
Alexandru: Așa se duce lumea să-l vadă. (glumește).
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
pikpik 19.01.2023, 20:41
Injuråturi, femeie debråcate , scene fierbinti...astea sunt valorile filmului azi. Talentul de actor nu se prea gåseste sau subiecte de valoare.
Boro67 19.01.2023, 20:57
Sigur nu va lua Gopo, dar as vrea sa rad la felul de zi cu zi a societății noastre. Vreau o comedie despre "credincioșii" noștri care își bat și trafichează soțiile și copiii și cum justiția noastră plina de cocalari incompetenți apară interlopii. Avem nevoie de așa gen de comedie. Trăiască Teambuilding!
MosCostache 20.01.2023, 11:12
Arta, inclusiv arta cinematografica are rolul de a inalta spiritual publicul, nu de a-l cobora in mizerie. Daca exista oameni de joasa speta, infecti, drogati, bolnavi cu capul nu inseamna ca pentru a vinde filme trebuie chiar sa ne prostituam. Am vazut niste secvente din Teambuilding si mi s-a facut greata. Mai bine ma uit la Jalenski cum trimite romani ucraineni (din zona Cernauti) la lupta pentru a apara latifundiile transnationalelor, laboratoarele de boli infectioasa (arme biologice), afacerile sale oneroase etc.
AlexandraNistoroiu 20.01.2023, 17:49
Bună ziua, arta are, printre altele, și rolul de a reflecta societatea așa cum e, în toată complexitatea ei, și de a propune reflecții asupra ei etc. E în regulă, însă, să nu vă placă un film. Toți avem gusturi diferite.