Muzica - terapie pentru dependența de droguri. Interviu cu Crack Cloud, trupa care a venit în România ca să cânte pentru „îndepărtarea de droguri”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un moment în care dezbaterea publică din România asupra drogurilor a căpătat amploarea tulburătoare a tinerilor morți la un festival de muzică, vineri seară, la clubul Control din București, cântă o trupă canadiană care și-a făcut un țel de a exista din lupta cu drogurile și cu dependența de alcool.
Cuprins:
- „Arta, ca anchetă vie despre noi înșine”
- Toboșarul care cântă cu apă minerală
- „Un catalizator pentru a ne îndepărta de droguri și a ne redefini prin artă”
- „Nu aveam relații sănătoase cu oamenii”
- Libertatea experimentelor dezordonate
- „Oamenii se trec pe ei înșiși prin mult chin tot timpul”
- „Va fi multă energie pozitivă”
- O discuție cu paznicii de la Palatul MAI
„Trupa este programul nostru de reabilitare”, spunea clăparul Mohammad Ali Sharar într-un interviu acordat publicației The Guardian, în 2018.
Crack Cloud e, fără dubiu, un proiect neconvențional: un colectiv de muzicieni, artiști vizuali, realizatori de film și designeri, toți dependenți în recuperare sau oameni care lucrează cu persoane cu probleme de sănătate mintală.
„Arta, ca anchetă vie despre noi înșine”
Albumul de debut Pain Olympics, lansat în vara lui 2020, a venit însoțit de o serie de videoclipuri, care, la fel ca muzica lor, s-au bucurat de aprecierea criticilor. Grupul a primit distincția Hi Fidelity, acordată artiștilor care folosesc videoclipul muzical în moduri inovatoare, la Prism Prize 2021.
Anul acesta, în septembrie, trupa va lansa al doilea album de studio: Tough Baby, prin care își propune „să folosească arta și creativitatea ca un vehicul pentru vindecare, descoperire și înțelegere”, spune liderul trupei, Zach Choy.
„În cultura actuală, suntem predispuși să fabricăm și să monetizăm arta, însă arta este de fapt o formă de anchetă vie prin care învățăm să descoperim extremele și pe noi înșine”.
Choy, toboșarul și principala voce a Crack Cloud, este și cel care a pus bazele proiectului artistic, în urmă cu șase ani, când a realizat că vrea să renunțe la alcool și droguri după aproape 10 ani de abuz de substanțe. Începuse să-și caute refugiul în droguri, când, la 11 ani, nu a putut procesa trauma provocată de moartea tatălui său, după o luptă de trei luni cu leucemia.
Toboșarul care cântă cu apă minerală
Zach Choy a găsit însă prin muzică o formă de a se îndepărta de tiparul care-l făcea să fugă de realitate prin narcotice, iar acum povestește despre asta, la un pahar de apă minerală, pe terasa clubului Control, în care va cânta diseară.
Plin de energie la concerte, Zach Choy cântă la bustul gol, lăsând să i se vadă tatuajele. Printre altele, și-a scris „laughing at the system” pe abdomen. Live, are un stil direct, aproape nervos, lovește cu forță în tobe, iar uneori își țipă versurile.
La interviu însă, m-am întâlnit cu un tip politicos, care vorbește încet, dar sigur pe el, și care tinde să pună mai multe întrebări decât să ofere certitudini. E curios cum mi-am petrecut pandemia, cum e scena muzicală din București, cum e România în afara capitalei sale, pe care au reușit un pic s-o străbată.
La jumătatea discuției ni se alătură, spontan (cum se petrec multe în proiectul Crack Cloud), și clăparul Mohammad Ali Sharar, un pakistanez-canadian, care s-a luptat, la rândul lui, cu dependența de narcotice, pe fondul rasismului și violenței domestice cu care s-a confruntat în anii de formare.
„Un catalizator pentru a ne îndepărta de droguri și a ne redefini prin artă”
- Libertatea: Cum a început proiectul Crack Cloud?
- Zach Choy: E greu să spunem cu exactitate când a început totul. O parte dintre noi sunt frați, o parte eram prieteni de 15 ani. Mereu am creat ceva împreună într-o formă sau alta. Însă tind să mă refer la începutul Crack Cloud ca fiind momentul când am decis să începem un proces de reabilitare, să ne recăpătăm mintea limpede. Eram foarte prins în droguri și alcool, de mulți ani deja. Iar ca platformă, Crack Cloud e un catalizator pentru a ne îndepărta de la a găsi evadarea în droguri. Aceasta a fost premisa pentru colaborarea noastră artistică în forma actuală: un catalizator să renunțăm la droguri, să ne concentrăm pe artă și expresie.
„Nu aveam relații sănătoase cu oamenii”
- Care a fost, pentru tine, momentul de răscruce când ai realizat că vrei să renunți la droguri și alcool, dar și că muzica e calea?
- Muzica a fost mereu parte din viața mea. Să creez a fost mereu o parte din viața mea, din copilărie, dar înainte nu mă concentrasem pe ceva specific. Nu era un focus anume, pentru că în mod constant eram distrași de cât de volatile erau viețile noastre din cauza mai multor factori.
Cum ne-am decis că e timpul? Cred că a fost un cumul de factori, pe parcursul a 10 ani, în care am trăit stiluri de viață foarte volatile, nu aveam relații sănătoase cu oamenii din jurul meu, multă traumă și negativitate. Dar când a venit momentul, am știut că a venit.
- Componența trupei s-a mai schimbat în timp. Câți sunteți acum?
- Crack Cloud e o comunitate mai largă, sunt și oameni care vin și pleacă, variază numărul în funcție de unde sunt oamenii, pe plan personal și logistic. Turneele cer multe de la oameni, să fii pe drumuri atât de mult cât suntem noi plecați...
Acum, în România, am venit 6. Al șaptelea din membrii noștri pe termen lung așteaptă un copil cu partenera lui. A fost o surpriză mare pentru toți. Dar îți arată ce captivantă e viața și că ia mereu turnuri neașteptate. Ne lipsește, dar e un capitol nou. Un membru Crack Cloud nou (glumește).
Libertatea experimentelor dezordonate
- Cum funcționează procesul creativ într-o trupă atât de mare? Cum scrieți piesele?
- Compozițional, eu scriu mare parte din muzică, la pian. Pain Olympics a fost în întregime compus la pian. Noul album a fost în totalitate scris la pian. Apoi, intrăm cu aceste compoziții în studio și le cioplim și șlefuim împreună cu toți ceilalți instrumentiști.
Prima variantă e ca un lucru fără formă, care își găsește mult din identitate când oamenii intră în studio. E o atmosferă foarte cu ușile deschise. Cred că, de aceea, sound-ul e un pic eclectic și uneori poate să pară că e lipsit de concentrare sau dezordonat.
Stilul acesta are mult de-a face cu metodologia noastră de lucru. Ai coloana vertebrală și apoi lași oamenii să respire peste ea”.
Cât despre partea vizuală, și aceasta are mult de-a face cu ce se întâmplă în lume, în comunitate, ce motivații simțim, ce influențe avem și ce alte resurse avem să aducem oamenii împreună și să facilităm asta într-o atmosferă deschisă, incluzivă și deloc înregimentată până la final. E destul de experimental.
- Cât de mult se schimbă muzica din variantele de studio atunci când o cântați live?
- Tot timpul. E necesar. Depinde de logistică. Muzica noastră înregistrată e foarte plină și bogată ca textură, iar, în prezentările live, e mai dezbrăcată, esențializată, date fiind aspectele practice: câți oameni și instrumente putem deplasa dintr-un loc în altul. Așa că mereu avem o adaptare diferită a muzicii noastre înregistrate.
„Oamenii se trec pe ei înșiși prin mult chin tot timpul”
- Cum diferă albumul nou de primul: „Pain Olympics”?
- În Pain Olympics, am luat toate lucrurile negative care se acumulaseră în noi și încercam să le externalizăm într-un album. Tough Baby cred că vine dintr-un alt loc, emoțional vorbind. Ne-am putut detoxifica mult cu Pain Olympics, așa că Tough Baby e mai optimist, vine dintr-un loc mult mai puțin disperat.
Cred că Pain Olympics a fost așa: dacă ar fi să murim mâine, ce fel de declarație am vrea să lăsăm lumii? Ce cuvinte am vrea să punem pe hârtie?
Tough Baby este mai puțin introvertit, mai orientat spre exterior, spre ce e lumea, ce înseamnă să faci artă, ce mai e muzica în 2022, fără a ne simți limitați de gen sau convenții de orice fel. Era și pandemia, așa că am avut mult timp la dispoziție să ne facem de cap.
- De unde vine numele „Tough Baby”?
- Cred că, într-un fel, s-a simțit ca o expresie nouă prin care ne referim și la noi, dar și la pământ, societate, civilizație în general.
Cred că noi suntem cei mai duri critici ai noștri. Oamenii se trec pe ei înșiși prin mult chin tot timpul.
Vina, depresia, anxietatea sunt toate lucruri naturale și universale, la nivel micro și macro. Dar încă suntem tineri - ca populație a pământului, ca și cultură. Și suntem rezilienți. Tough Baby e un fel de-a spune că poate mai avem 5 milioane de ani înainte și în acel timp o să ne dăm seama cum să facem bine.
Între timp dialogului se alătură și clăparul Mohammad Ali Sharar.
„Va fi multă energie pozitivă”
- La ce ar trebui să se aștepte publicul de la concertul vostru?
M. Sharar: Ar trebui să vă așteptați să fiți hipnotizați. Ha, ha. Inventez acum. Va fi multă energie pozitivă. Strângem sentimente și emoții, pe care le rezervăm pentru atunci când cântăm pe scenă. Iar când începe concertul, le lăsăm să iasă la suprafață. Va fi o scenă plină de oameni, cu diferite instrumente. Multă varietate.
O discuție cu paznicii de la Palatul MAI
- Ați ajuns deja de patru zile în România. Ați apucat să vă plimbați prin oraș, ce impresie v-a făcut Bucureștiul până acum?
Zach Choy: Eram deja de o lună în turneu și fusese unul destul de intens, cu multe, multe evenimente unul după altul. Ca un călător și observator, îmi dau seama că observațiile mele depind de unde sunt eu mental. În ultimele zile, am fost recunoscător să am picioarele pe pământ și un soi de rutină din nou, să pot să merg la alergat dimineața, să mănânc prânzul la prânz, cina la ora cinei - lucruri normale de care nu prea ai parte când mergi în turneu. Asta a fost centrul experienței mele și mă simt binecuvântat.
Bucureștiul este un oraș foarte frumos, a fost un spațiu bun pentru niște zile mai relaxate. Am fost în parc ieri. Am fost la Muzeul de Istorie Naturală. Am dat din întâmplare de el, dar avea niște expoziții foarte mișto, foarte bine curatoriate și decorate. Mi s-a părut un spațiu relaxant, în care mi-am putut odihni mintea.
M. Sharar: A fost un oraș distractiv de navigat. Am fost în Centrul Vechi, am vorbit cu mulți localnici, am petrecut timp cu câțiva ciudați, care aproape m-au băgat în bucluc.
- Cum adică?
Z. Choy: O parte din noi au încercat să intre în Palatul Ministerul de Afaceri Interne. Voiam să văd clădirea, că e foarte frumoasă. Nu ne-au lăsat să intrăm, dar paznicii au petrecut cu noi vreo 20 de minute.
Ne-au explicat istoria clădirii, ne-au spus de momentul 1989, despre fuga cu elicopterul de pe acoperiș. Înveți câte puțin așa, chiar dacă doar zgârii suprafața. Cu siguranță, detalii din astea te inspiră să sapi mai adânc.
M. Sharar: Noi încercăm să ne facem temele cât de bine putem când ajungem într-o țară nouă, să înțelegem lucrurile de bază din politică, dinamică socială, cultură. Dar nu avem așa mult timp. Încercăm să învățăm cât putem, nu neapărat să tragem concluzii. Să absorbim ce vedem, și realizăm că vedem doar o mică parte dintr-un tablou larg.
