INTERVIU Regizorul comediei fără înjurături „Klaus și Barroso”: „La cât de mulți oameni lucrează astăzi în corporații, e un subiect puțin tratat”

Filmul de comedie „Klaus și Barroso”, intrat în cinematografe, a avut deja încasări de peste un milion de lei în primul weekend de la lansare.

Bogdan Theodor Olteanu este regizor, scenarist și dramaturg. A fost jurnalist de investigație la România Liberă, consultant în marketing sportiv, consultant în comunicare politică și a condus o agenție de comunicare. 

„E important ca lumea să consume filme românești”

În industria cinematografică este cunoscut pentru primul său film de lungmetraj, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă” sau pentru „Taximetriști”, film achiziţionat de Netflix. 

„E important ca lumea să consume filme românești, nu numai al nostru, absolut orice film românesc. În felul ăsta avem o industrie stabilă, în felul ăsta, oamenii din cinema au locuri de muncă”, spune Olteanu.

Scenariul „Klaus și Barroso” a fost scris de Grupa B, un trio format din Adrian Nicolae, Cosmin „Micutzu” Nedelcu și Bogdan Theodor Olteanu. Grupa B s-a format după filmul „Taximetriști”, cu scopul de a produce filme comerciale românești împreună cu Bold Film Studio.

Recomandări

Clotilde Armand, trimisă în judecată în ziua în care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat. De ce e acuzată și cum a reacționat

Laitmotivul filmului, frăția dintre personajele Klaus și Barroso, are o inspirație din viața reală, prietenia dintre Adrian Nicolae și Micutzu.

Libertatea: Filmul e unul de comedie și în el joacă mai mulți comedianți. Este aceasta o rețetă a succesului?
Bogdan Theodor Olteanu: Filmul este unul de comedie indiscutabil, așa l-am și scris și așa l-am regizat. Iar în el joacă numai actori, începând cu Cosmin, până la Pavlu, Alexandru Ion, Rolando Matsangos, Mădălina Craiu, Victoria Raileanu, toți sunt absolvenți de UNATC, actori profesioniști.

De ce sunt doar trei femei în film

– Deci nu ați mers și pe ideea de a include mai mulți stand-up-eri în film ca să crească umorul?
– Nu cred că umorul este un apanaj al stand-up-erilor. Cred că umorul este la îndemâna multor oameni. Stand-up-ul e un act performativ, făcut într-un anume fel, nu are neapărat legătură cu scrisul unui scenariu. Mi se par două meserii destul de diferite – să scrii stand-up și să scrii scenarii de film.

– În film sunt doar trei femei și mult mai mulți bărbați. Cum se aliniază asta în contextul în care se vorbește tot mai mult de cote de gen, de incluziune? 
– Eu personal cred foarte tare în cotele de gen și în incluziune. Cred foarte tare în măsuri de discriminare pozitivă care să echilibreze o piață și un domeniu care e destul de sexist. Dar, evident, astea sunt lucruri care trebuie aplicate în funcție de subiect. 

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

Subiectul nostru fiind o petrecere a burlacilor, era destul de complicat ca la o petrecere a burlacilor să avem multe femei. Avem niște personaje feminine. Mi se pare că sunt niște personaje feminine care sunt scrise cu foarte multă responsabilitate, care sunt în același timp amuzante și demne, că nu sunt un obiect al dorinței masculine sau al privirii masculine, ci sunt niște oameni cu nevoi și aspirații. Și este cât am putut să avem, mă repet, într-o petrecere a burlacilor, n-ai cum să pui foarte multe femei.

– Am observat lipsa înjurăturilor în film și chiar existența personajului care le cenzurează. Ce rol are asta în film?  
– Nu are un rol. Ne-am propus noi așa, a fost un fel de pariu personal pe care l-am pus toți trei să vedem dacă putem să scriem o comedie fără înjurături. Și am găsit acest procedeu în care unul dintre personaje emite o interdicție și urmărește respectarea ei. Nu e o chestie care să mi se pară esențială și nici nu e o chestie pe care cred că aș mai repeta-o. Mi se pare că aici funcționează foarte bine, pentru că are o justificare dramaturgică. Nu e doar un tabu autoimpus. 

– A fost dificil?
– Nu, nu. Suntem scriitori profesioniști toți trei. Dacă ne luăm o temă, trebuie să ne ținem de ea.

Recomandări

Cum se tratează în România o boală extrem de gravă: serul salvator, de negăsit în țară fiindcă expiră pe stoc. „Ne aprovizionam din Rusia până de curând”

„Pariul nostru este că, dacă ai dat banii pe bilet, o să te facem să te simți bine”

– Majoritatea personajelor, la fel ca în „Taximetriști”, au un conflict interior destul de proeminent. În ce măsură reflectă problemele cu care se confruntă cei din societatea românească?
– Cred că orice om are un conflict interior. Adică, în afară de Gandhi și alți trei maeștri zen din Tibet, oricine trăiește într-o stare permanentă mai mult sau mai puțin accentuată de conflict interior. Și sigur că asta e un element de bază în construcția oricărui personaj. Un soi de conflict între realitate și dorință. Oricât de mult ai face o comedie, dacă te inspiri din realitate, o să vezi cum se infiltrează în ea și problemele realității, problemele oamenilor care trăiesc cu ele. Deci, reflectă cumva, în vreun fel, problemele contemporane. 

Filmul, în primul rând, este făcut ca un demers escapist. El trebuie să stârnească râsete și trebuie să stârnească o bună dispoziție. Pariul nostru este că, dacă ai dat banii pe bilet, o să te facem să te simți bine. Dacă vrei să te și gândești la ce ai văzut și să cauți semne sau semnificații ori să te gândești că ficțiunea asta are niște legături cu realitatea, e un strat suplimentar de lectură. Dar ce ne-am propus în primul rând a fost să facem o comedie. 

„Statul și-a bătut joc de toate sălile de cinema pe care le avea în administrare”

– În film se face o glumă despre filmul românesc. Cum vedeți această industrie? 
– Mi se pare că cinemaul românesc este respectat în lume, cum sunt puține lucruri făcute de români. Și probabil că dacă s-ar face mai multe lucruri în România la fel de bine cum se fac filme, am avea o viață mai frumoasă. 

Adică eu n-am niciun fel de complex de inferioritate când spun că fac film în România, pentru că plimbându-mă în străinătate pe la diverse festivaluri, am văzut cum vorbește lumea despre filmul românesc și vorbește în termenii cei mai elogioși.

– Ați putea să dați un exemplu? 
– Sunt regizori români precum Puiu, Porumboiu sau Jude care sunt studiați pe la facultăți în străinătate, despre care se fac doctorate, care sunt un reper în filmul de artă. Sunt niște producători de filme comerciale care se chinuie și an de an scot niște filme, care vând niște bilete, plătesc niște salarii, țin domeniul ăsta în picioare. Adică nu mi se pare că avem de ce să ne plângem. 

Cred că singurul minus mare pe care îl are industria la ora asta este lipsa infrastructurii – faptul că s-au închis multe săli de cinema, că statul și-a bătut joc de toate sălile de cinema pe care le avea în administrare și așa mai departe. Avem un număr foarte mic de ecrane și un număr foarte mic de cinematografe pentru populația țării. La nivelul producției și la ceea ce se pune pe ecran, cred că stăm bine. 

– Și credeți că în continuare mai există spațiu pentru astfel de creații?
– Spațiul ăsta e delimitat de doi parametri. Un parametru este cât de mult poate industria să creeze, cât buget și câte resurse există și cât de mult poate zona de distribuție să înghită și să pună pe ecrane. Și cea mai mare limitare, din punctul meu de vedere, e numărul de ecrane și infrastructura de cinema. 

Faptul că sunt orașe în țara asta care n-au nicio sală de cinema. Faptul că sunt oameni care sunt nevoiți să călătorească în alte orașe ca să poată să vadă un film. Ăsta mi se pare lucrul care restrânge cel mai mult piața. Nu mi-aș face absolut nicio problemă dacă s-ar dubla numărul de ecrane, că n-am mai avea ce să punem. Ba avem.

„Aproape orice încurcătură poate să ți se pară amuzantă”

– Legat de faptul că la petrecerea burlacilor erau colegii de muncă, voiam să vă întreb dacă viața corporatistă este încă un izvor de umor.
– Cred că orice viață e un izvor de umor. Și viața corporatistă, și viața clasei muncitoare, și viața polițiștilor sau funcționarilor publici. Și nu mi se pare că s-au făcut atât de multe filme despre corporatiști în România. Mi se pare că s-au făcut mai degrabă puține. La cât de mulți oameni lucrează astăzi în corporații, mi se pare un subiect mai degrabă puțin tratat decât mult tratat.

– Și dacă cei care văd filmul ar rămâne cu o singură idee în minte după ce îl văd, care ați vrea să fie aceasta?
– Dacă iei suficient de multă distanță, fie în timp, fie distanță psihologică, aproape orice încurcătură poate să ți se pară amuzantă. 

– Deci faptul că deznodământul până la urmă e unul fericit? 
– El e un film care are un filon umanist destul de prezent. E un film scris în ideea că oamenii se pot îmbunătăți, că oamenii pot comunica, marea majoritate a problemelor, nu toate evident, își au soluțiile chiar în oamenii care le-au generat.

Urmărește-ne pe Google News