De Ana Maria Păsat,

Libertatea: Cristi, iată-te la 60 de ani, din care 40 de ani de carieră…

Cristi Minculescu: Într-adevăr, sunt 40 de ani petrecuți pe scenă. A fost frumos, cu de toate: și cu bune, și cu rele. Sper să mă opresc la cel puțin 60 de ani de carieră, vârsta pe care am împlinit-o recent.

Cum au fost începuturile, îți amintești?

Ai mei m-au dat la chitară. Am învățat o perioadă chiar cu Maria Boeru, care a editat acea metodă folosită și căutată și acum. Dar nu s-a prins de mine. Eu cântam prin casă tot ce auzeam pe la radio, Beatles etc. Maică-mea îmi mai zicea: “Bravo, puștiule”! Aveam talent imitativ. Iar vocea sigur am luat-o de la mama. Ea mai cânta în coruri și la Mănăstirea Bistrița, de lângă Râmnicu Vâlcea.

Părinții își doreau să fii altceva?

Da, voiau să fiu inginer. Și aș fi putut deveni, dacă nu aș fi părăsit facultatea după prima sesiune, în iarna lui 1978. Am zis că nu e de mine, fiind corect cu mine însumi. Am părăsit-o cu toată drama de acasă, cu adunări în familie, cu ședințe. Le-am demonstrat că pot intra la facultate. Dar am făcut bine că am renunțat la ea, fiindcă că nu mă reprezenta. Apoi, când au venit la un spectacol de-al meu, îmbrăcați elegant, au avut în șoc când au văzut vestimentația și accesoriile celorlalți…

«Am aflat că tata venea la concerte, dar după, nu se afișa să-l văd, la vestiar»

S-au împăcat cu ideea?

Nu știu nici acum dacă s-au împăcat cu ideea sau au simulat. Aș fi dorit să se fi împăcat. Am aflat că tata venea la concerte, dar după, nu se afișa să-l văd, la vestiar. Era onorant pentru mine ca omul care era împotriva a ceea ce făceam eu să mă urmărească permanent. A fost ceva surprinzător de frumos să aflu asta. Cred că mama nu s-a resemnat, a acceptat până la urmă, dar prea târziu… Taică-meu a murit în 1981 și a fost marcată de asta. Și știți cum e cu relația mamă-băiat: s-a apropiat mai mult de mine și a acceptat.

Aveai părul lung în școală?

În timpul școlii nu aveam părul lung, era cu control la poartă. Dar după, umblam destul de nonconformist, cu cămașă militară, părul mare, blugi evazați, cămașa scrisă, cu rezistență de frigider la gât… temperament, nimeni nu mai era ca mine…

Cum era percepută muzica rock în anii comunismului?

La început, cu îngăduință și cu anumită naivitate din partea celor din anii ʼ60, când erau la începuturi Sincron, Phoenix, trupa lui Horia Moculescu. Dar când fenomenul a devenit antiguvern și era ca un mesaj de protest, nu a mai fost în regulă. Și dădeau cu pipeta, avertismente, suspendări de spectacole… Noi am avut două suspendări de trei luni în ʼ82, iar cea din ʼ88, ultima, urma să fie definitivă. S-a considerat ca promovăm muzică antisocială, care era decadentă.…

Apoi, am aflat că a fost doar pe trei luni și ne puteam relua activitatea. Vă dați seama ce a fost pe noi! Ei, prin ce făcuseră, ne luaseră dreptul la muncă și au fost nevoiți să ne repună pe traseu. Am avut noroc cu domnul Mihai Lincan, de la Consiliul Culturii, care ne-a salvat. A ieșit bine. De la suspendarea definitivă, să primești doar trei luni, nu a făcut decât să ne crească nouă cota fără să facem nimic. Era rezistența aceasta entuziasmată pe care o crea și publicul. Noi am fost un caz special, fiind suspendați de atâtea ori.

 

Preferă să nu știe dacă avea dosar la securitate

Au fost și spectacole care s-au lăsat cu incidente?

La Miercurea Ciuc s-au spart geamuri după spectacol, s-au spart geamuri și-n oraș, și la Casa Sindicatelor. Au răsturnat două mașini de Poliție… La “Strada ta” au tras cortina și au aprins lumina albă, pe scenă. Lumea a luat foc… Intraseră elevi practicanți cu câinii în sală și cu arma în mână. Asta se întâmpla cu un an și cinci luni înainte de decembrie ʼ89.

Știi dacă ai avut dosar la Securitate?

Mi s-a spus că ar fi mai bine, chiar dacă aflu că am, să nu mă duc să-l cer, că pot avea surprize mari. Așa că, în momentul de față, eu zic că nu am… Invidie a fost în orice domeniu, lăcomia vine din invidie, avariția – din lăcomie. Prefer să dau mâna cu un om și să-l îmbrățișez, chiar dacă se va dovedi că mi-a făcut rău. În viață totul vine înapoi când nu te aștepti. Nu că aș vrea răul cuiva.

«N-am știut cât de bolnav sunt. Mama nu mi-a zis că mi se trage de la taică-meu»

Ai trecut printr-o mare cumpănă acum câțiva ani, transplantul de ficat. Cum ți s-a schimbat viața de atunci?

Nu s-a schimbat cu nimic, cu excepția controalelor pe care trebuie să le fac în Germania. Medicii de acolo sunt foarte stricți, mă țin sub observație, îmi fac investigații. Trebuie să merg de fiecare dată când mă cheamă, cam de 6 ori pe an mă duc acolo. Rezultatele sunt foarte bune. Dumnezeu a trimis-o să mă salveze pe soția mea, altfel, acum vorbeați despre mine, nu cu mine. A certificat faptul că suntem compatibili într-un mod extraordinar. Ea a crezut foarte mult că e compatibilă cu mine. Eu nu am știut cât de bolnav sunt. Mama nu mi-a zis că mi se trage de la taică-meu. Ea a aflat cât de bolnav a fost tata abia după ce el a murit, la autopsie, pe 20 ianuarie 81, și nu ne-a zis (lui și surorii lui – n.r.), ca să nu ne speriem. Eu am făcut transplantul după ce a murit mama, dar nu aflasem de tata. A fost ghinion pentru el. La vremea aceea nu erau metodele de acum. O gripă foarte urâtă i-a prins rinichii, a răcit, avea deplasări multe, muncă de teren…

E credincios: «Mai merg la biserică»

Ți-a fost impus un program de odihnă, ai restricții alimentare, după operație?

Mi s-a părut ciudat, dar nu… Mi-au zis: mănâncă atunci când ți-e foame, dormi când ești obosit. Și totul cu moderație. Poate privesc eu lucrurile mai libertin sau mai anvagardistic. Odihna e însă pe primul loc, chiar și pentru voce. Somnul e cel mai bun remediu. În rest, nu am restricții.

Ce reprezintă brățările de la mâna ta?

Cadouri de la familie și fani. Roșu – legătura cu Divinitatea, eu sunt credincios, așa am fost educat, nu am devenit brusc după ce am fost salvat, după transplant. Nu sunt habotnic, dar mai merg la biserică. Totul e în mine și trebuie să rămână în fiecare.

 

CITEȘTE ȘI:
Prognoza meteo pentru weekendul 26-27 ianuarie: Ninsori, ploi și lapoviță în toată țara, polei în București