Revenirea la Cannes a actriței Cosmina Stratan și mirarea că marile premii trec aproape nevăzute în România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După nouă ani, actrița Cosmina Stratan, premiată la 27 de ani pentru interpretarea rolului principal din „După dealuri”, revine la Cannes. De această dată, actrița joacă în scurtmetrajul „Interfon 15”, regizat de Andrei Epure, selectat în competiția celei de-a 60-a ediții a secțiunii Semaine de la Critique din cadrul festivalului de la Cannes. Am vorbit cu Cosmina Stratan despre această revenire, dar și despre felul în care e credincioasă ideei „de a testa şi de a greşi. Nu am avut niciodată scopul de-a reuşi într-un fel”.
Cuprins:
- În așteptarea filmului „Om-câine”
- „E mai înspăimântător să lucrezi la un scurtmetraj”
- Mirarea celorlalți actori că un premiu precum cel de la Cannes nu ajută în România
- „Camera venind spre tine, nu are nevoie să te duci tu spre ea”
- Exercițiul de a-ți vedea și părțile bune
- Un film făcut fără bani, cu prieteni
Scurtmetrajul „Interfon 15” a fost filmat anul acesta în trei zile răcoroase de februarie. Filmul de 22 de minute va avea premiera mondială la Cannes și spune povestea locuitorilor unui imobil care găsesc o femeie decedată în fața clădirii în care locuiesc. Deși femeia locuiește la etajul al treilea al aceleiași clădiri, nimeni nu știe care e numele ei. În așteptarea salvatorilor, vecinii femeii reflectă asupra vieții acesteia și asupra vieții lor.
În urmă cu nouă ani, Cosmina Stratan ajungea pentru prima oară la Cannes, când ea și Cristina Flutur luau premiul pentru cele mai bune interpretări feminine, pentru rolurile din „După dealuri”, o peliculă regizată de Cristian Mungiu.
<strong>„După dealuri”, cu Cosmina Stratan jucând rolul Voichiței, o fată refugiată la mănăstire, a fost primul film românesc din istorie care a intrat pe lista scurtă la Oscar. A trebuit să se scurgă aproape un deceniu pentru ca documentarul „Colectiv” să-i meargă pe urme, filmul lui Nanau izbutind și o dublă nominalizare la premiile Academiei Americane.</strong><br>
Au trecut deja nouă ani de la succesul incredibil al filmului „După dealuri”, în care a debutat ca actriță, imediat după absolvirea UNATC. Atunci, Cosmina avea 27 de ani.
Astăzi, Cosmina a experimentat între timp lucrul la diferite lungmetraje, scurtmetraje, producții de televiziune, piese de teatru, precum și lucrul cu diferiți regizori români și internaționali.
În curtea unei cafenele mici din Primăverii, Cosmina râde mult deasupra unei cești cu cafea și răspunde cu accentul ei încă moldovenesc, încă moale, despre film, teatru și viață.
În așteptarea filmului „Om-câine”
- Povesteşte-ne cum te-ai implicat în proiectul lui Andrei Epure.
- Eu l-am cunoscut pe Andrei lucrând împreună la un lungmetraj, la care el și Ştefan Constantinescu au scris scenariul. Un lungmetraj care este acum în postproducţie şi care urmează să apară („Om-câine”). S-a format practic un grup de lucru în jurul acestui film şi acolo ne-am împrietenit profesional vorbind. Şi la un moment dat mi-a zis că a scris un scurtmetraj, o poveste. Nu era neapărat o poveste despre fantome, dar era aşa o zonă destul de incertă între realitate şi vis, ceea ce e foarte greu de exploatat şi de încercat aşa cu piciorul. Mi se pare o apă periculoasă. Cel puţin pentru cinema.
Mi-a plăcut foarte tare povestea şi m-a chemat la o probă. Practic am vorbit mai mult despre scenariu, nu a fost o probă per se. A fost mai mult o întâlnire oficială, după multe întâlniri neoficiale. Nu a intrat foarte tare în detalii, ceea ce iarăşi mi se pare interesant.
Fiecare regizor vine cu felul lui de a lucra. La început mă speria chestia asta, în sensul că aveam senzaţia că nu sunt pregătită pentru diferite moduri de lucru și că funcţionez într-un singur fel. Apoi mi-am dat seama că ar trebui să rămân deschisă la propunerea fiecăruia, că mă ajută şi pe mine să mă recalibrez şi să încep altfel.
Cosmina Stratan:
- Și lucrul cu Andrei Epure cum a fost?
- Andrei avea un soi de rezervă. Eu credeam că o să aflu un pic mai multe de la el despre poveste, despre personaj, iar la început, el era foarte rezervat.
- Şi-a păstrat acest stil de lucru?
- Oarecum, dar apoi nu am mai simţit asta așa pregnant. Cred că şi eu am mai scăpat de tendinţa asta de a avea nevoie să ştiu. Am trecut şi în etapa de repetiţii, şi de filmare, şi atunci normal că începi să comunici mai mult. Și îţi iei informaţie din tot felul de situaţii în care omul ăla vorbeşte. Dar a funcţionat şi prima întâlnire. Era foarte în acord cu povestea pe care o scrisese.
Povestea are nişte piloni, dar poţi foarte mult să brodezi tu între punctul A şi punctul B, ceea ce mi se pare ideal la o poveste: tu, ca spectator, să poţi să contribui atât de mult cu imaginaţia ta, să „fill in the blanks”. Asta e şi riscant pe de o parte, dar în acelaşi timp e un privilegiu, dacă funcţionează.
Cosmina Stratan:
„E mai înspăimântător să lucrezi la un scurtmetraj”
- Şi personajul tău cum este?
- Personajul meu e pe graniţă, între partea foarte concretă şi foarte reală a poveştii, cu tot felul de oameni care se perindă pe acolo, în faţa scării blocului, şi partea care ţine de vis, pe care nu prea poţi să o cuprinzi aşa, cu nimic. Pare că personajul ăsta face fix legătura între cele două teritorii. Şi asta mi-a plăcut foarte tare la personaj. Nu am mai experimentat zona asta.
- În afară de numărul mai mic de zile de filmare, prin ce diferă lucrul la un scurtmetraj faţă de un lungmetraj?
- E un pic mai scary la scurtmetraj, pentru că, din start, trebuie să te conectezi repede cu povestea şi plus că trebuie să decupezi - dar asta e mai mult treaba regizorului, că trebuie să decupezi foarte oportun bucata care e cea mai grăitoare. Ştii că nu poţi să arăţi mult. Și se aplică şi la personaj, că personajul trebuie să fie atât de coerent, că nu ai timp să-l explici în mai multe situaţii. Îi arăţi acolo o bucăţică mai mică şi trebuie să aibă sens bucăţica aia.
- Și să nu fie nici unidimensional.
- Exact. Eu sunt mai stresată la scurtmetraje decât la lungmetraje. La lungmetraje am timp să mă desfăşor, să stau mai mult în condiţiile alea şi mă simt mai bine. Sunt şi genul de actor care are nevoie de mai mult timp, cel puţin la început până intră în stare. Dar la scurtmetraj trebuie să mă bag în priză imediat. A fost bine că a fost frig, asta tot timpul ajută.
- Ajută?
- Nu știu dacă ajută, dar în mod cert a influenţat povestea, pentru că majoritatea cadrelor sunt filmate în exterior, dacă nu chiar toate. Cred că cele de interior nici nu au mai intrat în film. (n.r. - Cosmina nu a văzut încă versiunea finală a filmului, echipa a decis să o vadă împreună la Cannes). Şi a fost o vreme tare ciudată atunci, în februarie, ploios şi foarte frig. Dar numai în zilele cât am filmat noi, că apoi a venit primăvara.
- Ce înseamnă revenirea la Cannes pentru tine?
- Nici nu m-am gândit la asta. Mi-am dat seama că vorbeam cu ai mei şi ziceau: „păi, mamă, cât a trecut de când nu ai mai fost...” şi eu nu vedeam legătura. Nu am mai fost unde?
Nu mă gândesc la Festivalul de la Cannes ca la un loc la care eu trebuie să revin, nu a fost o treabă din asta în capul meu, după ce am depăşit experienţa „După dealuri”. M-am bucurat că merge filmul la un festival și că o să-l vadă multă lume, ceea ce pentru un scurtmetraj iară e foarte de ajutor.
Cosmina Stratan:
Chiar dacă nu ar fi pandemie, scurtmetrajele se văd doar în festivaluri, au acces la public foarte puţin. M-am bucurat că o să aibă vizibilitate. Mai departe e o carte de vizită pentru Andrei. Dar altfel nu m-am gândit. Nici nu mă gândisem că merg la Cannes eu. M-am gândit că merg regizorul şi producătorul, că de obicei cam aşa e. Dar se pare că merg. Adică este singura mea vacanţă din această vară (râde).
Mirarea celorlalți actori că un premiu precum cel de la Cannes nu ajută în România
- Cât a cântărit, totuşi, premiul de la Cannes? Simţi că te-a ajutat în carieră, a fost mai degrabă un prag psihologic?
- Da, da, cred că m-a ajutat foarte mult. Şi pe mine personal, dar şi în exterior. Problema a fost că toată lumea din jurul meu şi nu doar din România, chiar şi în celelalte ţări în care am lucrat, era aşa cumva mirată, i se părea absurd cum de în România acest premiu nu prea funcţionează şi nu are o repercusiune mult mai plină pentru mine. În Berlin, în programul „Shooting Stars”, mi-au spus actrițe din Danemarca: „păi, noi, dacă luam premiul ăsta la noi în ţară, a doua zi eram cu şapte scripturi pe masă”. Şi auzind din foarte multe părţi această variantă, începusem să mă-ntreb dacă poate că într-adevăr nu funcţionează aşa cum ar trebui să funcţioneze la mine chestia asta. Dar, dacă e să trag linia acum, la ceva timp după, personal m-a ajutat foarte tare.
- Cum?
- Dincolo de faptul că până acum am reuşit să mă întreţin din meseria asta, ceea ce e foarte greu, dar nu doar în România, ci în general. Și pot să zic că m-am şi ţinut departe de oferte pe care să le accept doar din motive financiare. Pot să zic că am avut până şi luxul ăsta. Evident au fost şi perioade în care am lucrat destul de puţin - dezavantajul unui freelancer - dar nu pot să zic că nu m-a ajutat. A fost o confirmare și pentru mine.
- Ai primit mai multe oferte, ai fost mai vizibilă?
- Vizibilă, da, și dincolo de asta, acces la un agent care să mă propună mai departe. E un soi de circuit aşa destul de standard în care nu prea ai cum să intri, dacă nu ai un gen de vizibilitate. Sau poţi, dar e foarte greu, adică trebuie să se alinieze foarte multe planete ca să... Și să fii un actor bun nu e suficient. Sunt foarte multe lucruri care trebuie să se suprapună. Cred că m-a ajutat foarte tare. Nu pot să mă plâng. Şi, normal, a fost şi o confirmare pentru mine.
Eu am ieşit din şcoală cu deprinderea asta de a testa şi de a greşi. Nu am avut niciodată scopul de-a reuşi într-un fel. Nu munceam pentru asta. Încercam să caut să-mi dau seama cum poate să funcţioneze meseria asta pe structura mea. Şi dacă se poate. Dar scopul nu era, mamă, să fiu celebră.
Cosmina Stratan:
Nici măcar nu îmi doream să joc în filme, dacă stau bine să mă gândesc. Voiam să fac teatru.
„Camera venind spre tine, nu are nevoie să te duci tu spre ea”
- Acesta era gândul cu care ai terminat facultatea?
- Și cu care am început, și cu care am terminat, da. Aveam senzaţia că mă potrivesc mai bine cu scena.
- Şi acum? Ai mai făcut teatru în ultima vreme?
- Nu, deloc, chiar azi o să încep un proiect cu Eugen Jebeleanu. Şi mă bucur foarte tare, pentru că a trecut destul timp, dar cred că funcţionez mai bine în film.
- De ce crezi asta?
- Nu ştiu, cred că sunt genul de actor care are instrumentele mai bine ascuţite pentru film. Şi ca structură umană cred că sunt mai aproape de film, pentru că sunt un om mai rezervat. Nu zic că scena nu are nevoie de oamenii ăştia, dar camera venind aşa de aproape de tine, nu are nevoie să te duci tu înspre ea şi cred că ne înţelegem mai bine din acest punct de vedere.
Teatrul mi se pare un antrenament foarte bun pentru film şi invers. La modul ideal, le poţi face pe amândouă.Cosmina Stratan:
- Și simți că pierdusei puțin contactul cu teatrul?
- În ultima vreme, da. Și ca spectator. Acum două săptămâni, nici nu știu cum s-a întâmplat, am prins trei spectacole unul după altul în diferite teatre şi m-am simţit foarte spaced out (n.r. - aeriană) aşa. Părea că vin din altă lume, dar cred că toată lumea se simţea aşa. Nu ştiam cum să mă comport. Da, probabil trebuie să mă uit încolo, că se întâmplă ceva. (râde)
Pentru prima oară m-am simţit foarte în afară, dar probabil că a contribuit şi pandemia.
- Când mergi la teatru, reuşeşti să fii spectator 100% sau ai deformarea profesională să-i judeci, să evaluezi ce fac actorii din punct de vedere profesional, să analizezi?
- Foarte rar mi se întâmplă să fiu spectator. Mai degrabă la film. Deşi ai zice că ar trebui să fie invers, fiind apropiată mai mult de film, ar trebui să mi se aprindă becul profesionistului în timp ce mă uit la unul. Dar cred că e mediul de aşa natură încât te izolează altfel, nu ştiu. Şi legătura cu filmul devine mai intimă. Dar şi acolo mi se întâmplă rar să mă detaşez. Din păcate, mi-e greu. Şi nu că fac un efort, dar e un mindset acolo pe care îl încerc de fiecare dată, nu pot s-o fac natural.
Exercițiul de a-ți vedea și părțile bune
- Cum e când te vezi pe tine în filme sau în înregistrări la finalul unei zile de filmare? Ești critică față de cum joci?
- Din fericire, acum s-a mai îmbunătățit. La început a fost foarte greu să mă uit, că nu eram obișnuită. Mi se părea că e rău, urât, prost. Dar cred că ține și de o anumită maturizare și self-acceptance (n.r. - acceptare de sine) cu totul. Îți pune o oglindă: „asta ești tu și asta faci tu”.
Dar, la urma urmei, cred că e important să poți să te uiți și să vezi și părțile tale bune, că poate astea sunt mai greu de văzut decât celelalte.Cosmina Stratan:
Asta fac, încerc să observ și părțile bune și să nu mă mai oripilez, că nu e de oripilat tot timpul, mai fac și bine. Dar nu pot să zic că îmi face plăcere să mă uit. Mă uit când trebuie să-mi reglez ceva. Nu mă mai sperii așa de tare. Na, asta e meseria noastră și, dacă tot o faci, nu poți să zici că „mamă, ce proastă sunt”, că nu ai mai fi acolo, de ce mai faci asta, dacă ți se pare totul oribil?
- Vei vedea și acum versiunea finală a filmului la Cannes. Și la „După dealuri” l-ai văzut direct în festival, la Cannes.
- Da, atunci era și prima oară pe ecran mare, și la Cannes. Am zis atunci: dacă e bal, bal să fie. Nu văzusem nimic înainte. De data asta, am văzut o versiune preliminară și nu cred că vor fi diferențe mari.
Un film făcut fără bani, cu prieteni
- Un alt proiect la care ai lucrat în pandemie este lungmetrajul „Hamlet” al lui Florin Șerban, un thriller-horror. Erai la a doua colaborare cu Florin, după „Dragoste 1. Câine”. Cum a diferit experiența?
- Da, am filmat în noiembrie 2020, am mai filmat un pic și la începutul anului. A fost cumva primul cadou pe care l-am primit de la cineva, în sensul că Florin a scris rolul cu mine în cap. Mi s-a părut o încredere oarbă. Fiind a doua noastră colaborare, ne simțeam mult mai în largul nostru unul cu altul. Între timp, aflasem fiecare despre celălalt cum funcționează mai bine.
Avem și gusturi destul de asemănătoare despre cum ar trebui să arate nu neapărat o secvență, dar măsura. Cred că e mai mult vorba de măsură în actorie și de gust, de opțiuni pe frică. Ne place să arătăm cam în același fel frica. Și au fost și alte condiții cumva, că e un film făcut cu prieteni, dar fără bani. Este un lungmetraj filmat în două săptămâni, care a fost posibil fiindcă toată echipa s-a mobilizat. Știam că avem puțin timp și știam că spunem o poveste cu un grad de risc destul de mare.
- De ce?
- Pentru că s-a filmat totul în platou. Eu nu mai filmasem niciodată într-un platou, tot timpul filmez în locații. Dacă avem de filmat o casă, mergem la casă și tragem acolo. Or, aici, într-un platou, e un mediu mai septic, mai puțin viu și ține și de noi, și de directorul de imagine, și mai ales de regizor să introducem niște viață pe undeva, în toată capsula aia. Și nu știm imediat cum să facem. Că spațiul arată a țara tuturor posibilităților.
- Cântărește mult locația într-un film.
- Da. Te duci la o casă cu grădină și casa aia are o superpoveste și mai pui și povestea ta peste și iese ceva. Dar intri într-o hală care nu zice absolut nimic, cu niște neoane pe sus și fă tu acolo ceva care să aibă legătură cu viața! Din acest punct de vedere, mi s-a părut mai greu. Apoi mi-am dat seama că niciun spațiu nu poate să fie un non-spațiu. Că și hala aia are datele ei. A trebuit doar să mă raportez la un alt gen de spațiu cu care nu mai lucrasem. Și care era incredibil de gol: erau doar 3 scaune și niște lumini.
- Și cum e acest rol scris special pentru tine?
- E interesant, că fiecare regizor te vede cumva diferit. Și Florin tot timpul a văzut o zonă din mine, care nu e așa la suprafață. Mi-a propus și de data asta, ca și în „Dragoste 1. Câine”, un personaj care nu prea seamănă cu personajele pe care le fac în mod obișnuit: fata aia calmă și rezervată. Florin îmi propune opusul de obicei. Mă scoate din această zonă previzibilă, bate la alte uși.
Foto principală: Alex Gâlmeanu
