Ce este asonanța. Definiție și exemple
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Figurile de stil sunt un element esențial în limbajul literar și sunt folosite de scriitori pentru a conferi textului expresivitate și profunzime. În general, figurile de stil sunt esențiale în literatură și sunt responsabile pentru bogăția și diversitatea expresiilor pe care le întâlnim în operele literare.
Cuprins:
Ele sunt întâlnite în operele literare de toate genurile, de la poezie la proză, și joacă un rol crucial în construirea semnificației și în dezvoltarea stilului individual al autorului. Acestea nu doar înfrumusețează limbajul, ci și îl îmbogățesc, făcându-l capabil să transmită idei complexe și sentimente profunde. O astfel de subtilitate artistică îl reprezintă asonanța, o figură de stil ce face parte dintr-o categorie mai largă, care contribuie la musicalitatea și expresivitatea unui text.
Ce este o figură de stil?
O figură de stil este o abatere intenționată de la utilizarea obișnuită a cuvintelor și structurilor lingvistice, care are ca scop crearea unui efect artistic sau expresiv. Aceasta este un instrument retoric care înfrumusețează limbajul și adesea intensifică mesajul transmis de autor, aflăm de pe enciclopedia online Britannica.
Figura de stil poate să implice modificarea sensului cuvintelor, a construcției gramaticale a unei propoziții, a ordinii cuvintelor ori a relației dintre ele pentru a conferi mai multă forță unei imagini sau expuneri. Prin intermediul figurilor de stil limbajul devine mai complex și mai sugestiv și este capabil să transmită nuanțe subtile de semnificație. Figurile de stil se regăsesc în literaturile orale, precum și în poezia și proza rafinată, dar și în vorbirea de zi cu zi.
Cum se clasifică figurile de stil
În limba română există mai multe tipuri de figuri de stil și pot fi împărțite în mai multe categorii, în funcție de efectul pe care acestea îl produc, dar și de nivelul lingvistic la care operează. Concret, există trei categorii de figuri de stil: figuri de stil la nivel fonetic, figuri de stil la nivel sintactic și morfologic și figuri de stil la nivel semantic, potrivit site-ului Scriecorect.ro.
Din prima categorie fac parte aliterația, asonanța, onomatopeea, sincopa, afreza și apocopa. A doua categorie include 20 de figuri de stil, și anume repetiția, anafora, epifora, anadiploza, antanaclaza, enumerația, asindetul, elipsa, aposiopeza, brahilogia, anacolutul, inversiunea, hiperbatul, apostrofa, invocația retorică, eufemismul, gradația, imprecația și invectiva. În sfârșit, la nivel semantic există șapte figuri de stil: comparația, metafora, epitetul (care poate fi personificator, metaforic, cromatic sau hiperbolic), metonimia, sinecdoca, personificarea și hiperbola.
Ce este asonanța
Asonanța (n.n. – din francezul assonance, din lat. ad+sonare, care înseamnă „a suna”), ca figură de stil, este un exemplu de subtilitate artistică, care este folosită în limbajul literar. Termenul de asonanță se referă la o figură de stil de nivel fonologic (de sunet) care constă în repetarea unor foneme diferite, dar asemănătoare prin locul de articulare și apare mai des ca rima imperfectă.
Altfel spus, asonanța reprezintă repetarea sunetelor vocalice în cuvinte care sunt apropiate unele de altele, într-o propoziție sau într-o frază. Se poate spune că asonanța este o variație a altei figuri de stil, aliterația. De obicei, asonanța aduce cu ea o rimă imperfectă, iar repetiția creată de această figură de stil sporește ritmul, starea de spirit și accentul stilului de scris al unui poet, potrivit Grammarly.
Alte definiții pentru asonanță
Oxford Learner's Dictionary definește asonanța drept „efectul creat atunci când două silabe din cuvinte apropiate au același sunet vocalic, dar consoane diferite”. Conform Cambridge Dictionary, asonanța este definită ca „similitudinea sonoră dintre două silabe apropiate, care este creată de aceleași vocale, dar consoane diferite”. De asemenea, conform Collins Dictionary, asonanța este „utilizarea aceluiași sunet vocalic cu consoane diferite sau a aceleiași consoane cu vocale diferite în cuvinte succesive sau în silabe accentuate, ca într-un vers”.
Cum să folosești asonanța într-o propoziție
După ce am vorbit despre definiția și semnificația asonanței probabil că te întrebi dacă folosirea cuvintelor care rimează într-o propoziție poate să fie considerată asonanță. Ei bine, răspunsul la această întrebare ar fi „nu”. Termenul de „rimă” se referă la o serie de cuvinte care au fie sunete vocale similare, fie sunete consonantice similare și se concentrează în principal pe terminațiile cuvintelor.
Asonanța, însă, așa cum am menționat anterior, se concentrează pe silabele și pe vocalele care sunt folosite la începutul, la mijlocul ori la sfârșitul cuvintelor dintr-o propoziție. Este important de știut că folosirea asonanței într-o propoziție nu înseamnă neapărat că trebuie să folosești cuvinte care conțin silabe ce sună asemănător, strict unul după altul. Între aceste cuvinte pot să fie folosite și alte părți de vorbire, care completează ideea care se dorește a fi transmisă prin respectiva propoziție. Ideea generală este aceea de a folosi cuvinte cu silabe similare în aceeași propoziție și nu neapărat succesiv.
De ce se folosește asonanța în scris
Asonanța este o figură de stil care contribuie la musicalitatea și expresivitatea unui text. Însă, nu este obligatoriu să folosești în permanență asonanța în scris, ci există o serie de motive specifice pentru care poeții utilizează această figură de stil.
Asonanța reprezintă un instrument literar foarte versatil, care poate fi folosit pentru a crea ritm, pentru a îndrepta atenția cititorului către un anumit set de cuvinte, pentru a face textul să pară mai viu, pentru a-i da sens, pentru a conferi o anumită stare de spirit cititorului și, nu în ultimul rând, pentru a sublinia flerul artistic al scriitorului.
La fel ca alte forme de repetare a sunetului (cum ar fi consonanța, aliterația sau rima finală), asonanța poate să ajute la crearea ritmului într-un anumit text, relatează QuillBot. Acesta ajută la rândul său la memorarea textului, motiv pentru care regăsim asonanța cel mai mult în poezii. Însă, asonanțe se pot întâlni și în proză și chiar în discursuri neliterare, care au scopul de a crea efecte expresive.
De asemenea, repetarea anumitor sunete vocalice în scris poate crea o anumită stare de spirit. Unele sunete sunt lente, în timp ce altele sunt mai rapide, iar alegerea de a repeta oricare dintre aceste sunete poate influența modul în care ne simțim atunci când citim un text.
Asonanța poate fi folosită de un scriitor și pentru a-și arăta abilitatea în utilizarea limbii. Repetarea sunetelor vocalice creează un sentiment de fluiditate și de unitate de-a lungul unui poem sau a unui text într-un mod mai subtil decât rima finală. Din această cauză, chiar și rândurile de text care nu conțin rime pot fi plăcute auzului.
Care este diferența dintre asonanță și aliterație
După cum am precizat anterior, figurile de stil pot fi fonetice, semantice şi sintactice. Din prima categorie fac parte, între altele, asonanţa și aliteraţia, care sunt figuri de stil sonore, ce constau în repetarea unor sunete în interiorul unui vers. Deși, la prima vedere, pare că vorbim despre același lucru, în realitate, sunt două lucruri distincte.
Așa cum am mai spus, asonanța este o figură de stil care constă în repetiţia uneia sau a mai multor vocale în interiorul unui vers sau în mai multe versuri și este folosită pentru a obţine un efect eufonic. În schimb, aliterația este figura de stil ce constă în repetarea unei consoane sau a unui grup de consoane în cuvinte succesive, aflate de obicei la începutul unei serii de cuvinte, și este utilizată pentru efecte de rimă sau de stil. Asonanța poate apărea la începutul, la mijlocul ori la sfârșitul cuvintelor.
În cazul asonanței, cuvintele care conțin silabe sau vocale similare nu trebuie neapărat să fie așezate împreună, ci pot fi răspândite de-a lungul propoziției. La fel ca asonanța, aliterația folosește repetarea unor sunete similare pentru a crea un efect interesant. Cu toate acestea, în cazul aliterației, cuvintele care conțin sunete similare sunt poziționate aproape unul de altul într-o propoziție, iar sunetul care se repetă este plasat la începutul cuvântului și poate fi format din vocale sau consoane, notează specialiștii de la Byjus.
Exemple de asonanțe în literatura română
Asonanțele sunt frecvente în poezia populară românească, în cea maghiară sau în poezia medievală a popoarelor nordice, dar și în vechile balade populare englezești. Această figură de stil fonetic este un instrument delicat care, atunci când este folosită cu măiestrie, poate amplifica mesajul emoțional pe care poetul îl transmite în scris.
În literatura română, asonanța este adesea folosită în poezie pentru a asigura o anumită fluiditate și pentru a accentua anumite sentimente sau idei. Spre exemplu, în poeziile scrise de Mihai Eminescu, asonanța este utilizată pentru a evoca stări melancolice sau pentru a sublinia frumusețea naturii. Iată câteva exemple de asonanță în poeziile eminesciene, potrivit Figuridestil.ro:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaște.” – „Luceafărul”
„Stelele rare din tărie cad ca picuri de argint
Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind. ”– „Călin” (file de poveste)
„Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.” – „Mai am un singur dor”
„Pe un drum cu iarbă verde
Mândra mea nu mă mai vede,
Că eu am fost la părinți,
Ca și luna printre sfinți
Și le-am fost de mângâiere,
Ca și luna printre stele.” – „Literatura populară”
