Ce este permacultura și ce beneficii are
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-o lume în care resursele naturale se epuizează, iar efectele schimbărilor climatice devin tot mai vizibile, tot mai mulți fermieri și comunități se orientează către metode de cultivare care nu doar produc hrană, ci și refac echilibrul ecosistemelor. Una dintre metodele care a câștigat popularitate în ultimele decenii este permacultura, un concept care propune o relație diferită între om și natură.
Cuprins:
Cum a prins formă ideea de permacultură
Permacultura sau agricultura permanentă nu a apărut peste noapte, ci este rezultatul unui parcurs îndelungat de idei și practici, dezvoltate de-a lungul secolului al XX-lea, prin care s-a urmărit găsirea unor alternative la agricultura industrială distructivă.
Încă din 1929, Joseph Russell Smith relua un termen anterior pentru a-l folosi ca subtitlu al cărții sale „Tree Crops: A Permanent Agriculture”, în care își sintetiza experiența îndelungată de experimentare cu fructe și nuci, ca surse de hrană pentru oameni și animale. Smith privea lumea ca pe un întreg interconectat și susținea sisteme mixte, în care arborii coexistau cu culturile subiacente, notează permadomia.com.
Cartea a devenit o sursă de inspirație pentru cei preocupați de sustenabilitatea agriculturii, inclusiv pentru Toyohiko Kagawa, cel care a pus bazele culturii forestiere în Japonia anilor 1930. Trei decenii și jumătate mai târziu, în 1964, australianul P. A. Yeomans avea să consolideze definiția agriculturii permanente ca fiind cea care poate fi susținută pe termen nelimitat prin cartea sa „Water for Every Farm”.
Yeomans fusese, încă din anii 1940, un promotor al abordării bazate pe observație în utilizarea terenului, iar în anii 1950 a introdus conceptul de „keyline design”, o metodă inovatoare de gestionare a alimentării și distribuției apei.
În aceeași perioadă, alte voci au contribuit la conturarea gândirii permaculturale. Este vorba despre Stewart Brand, ale cărui lucrări l-au influențat pe Holmgren, Ruth Stout și Esther Deans, pioniere ale grădinăritului fără săpat. O contribuție esențială a venit din Japonia, unde Masanobu Fukuoka promova, încă din anii 1930, livezile și grădinile fără arat. El a publicat în 1975 volumul „Revoluția într-un singur pai”.
Cum a devenit permacultura o mișcare globală
Momentul decisiv avea să vină la sfârșitul anilor 1960, când Bill Mollison și David Holmgren, pe insula Tasmania din sudul Australiei, au început să dezvolte idei privind sisteme agricole stabile, ca reacție directă la efectele distructive ale agriculturii industriale.
În opinia lor, aceste metode depindeau în mare măsură de resursele neregenerabile, și, în plus, contaminau terenurile și apa, reducând biodiversitatea și îndepărtând miliarde de tone de sol vegetal din peisaje anterior fertile.
Astfel s-a născut permacultura, care a fost făcută publică pentru prima dată în volumul „Permaculture One”, în 1978. Anii 1980 au marcat expansiunea conceptului dincolo de sistemele agricole, către proiectarea unor habitate umane sustenabile. Mollison a consolidat acest demers predând cursul său de proiectare permaculturală în peste 80 de țări și formând, astfel, sute de practicieni. Acest efect de multiplicare a fost esențial pentru expansiunea rapidă a permaculturii.
Ce este permacultura
Permacultura este un model agricol care s-a impus ca alternativă la agricultura intensivă, alături de alte forme de cultivare sustenabilă precum agricultura ecologică, biodinamică sau integrată. Ceea ce o diferențiază este principiul fundamental pe care se bazează, și anume proiectarea sistemelor de producție astfel încât acestea să respecte ecosistemul natural, nu să îl exploateze.
Termenul provine din combinarea cuvintelor englezești „permanent” și „culture”, reflectând o filosofie care depășește limitele fermei propriu-zise și se extinde spre design, inginerie și managementul resurselor. Practic, este o evoluție a termenului originar de „agricultură permanentă”.
Ceea ce face permacultura sustenabilă şi eficientă este relația aproape simbiotică dintre fermier și teren. Această relație se construiește pe câteva principii esențiale, cum ar fi observarea atentă a naturii și învățarea din comportamentul ei, captarea și stocarea energiei regenerabile, obținerea de recolte în mod sustenabil și reducerea la minimum a deșeurilor.
În esență, permacultura demonstrează că oamenii pot trăi în armonie cu mediul natural, producând hrană prin cooperare cu natura, nu împotriva ei.
Ce beneficii are permacultura
Permacultura nu este doar o metodă alternativă de a cultiva pământul, ci un model complet de gândire despre relația dintre om și natură, iar beneficiile sale se resimt la mai multe niveluri, de la sol până la comunitate.
Primul și cel mai evident avantaj este acela că permacultura oferă o alternativă reală la agricultura industrială, ale cărei efecte negative asupra mediului sunt tot mai vizibile. În loc să epuizeze resursele, ea asigură terenuri arabile permanente și contribuie la recuperarea solurilor degradate, transformând practic terenurile afectate de practici intensive în ecosisteme funcționale din nou.
Un alt beneficiu important îl reprezintă reducerea poluării. Prin renunțarea la inputurile chimice și prin proiectarea unor sisteme care imită ciclurile naturale, permacultura reduce poluarea și produce hrană organică, sănătoasă, un aspect esențial atât pentru consumatori, cât și pentru sănătatea pe termen lung a pământului.
Dincolo de latura strict agricolă, permacultura are și o dimensiune socială. Concret, contribuie la reîmpădurire, cooperare, autosuficiență și solidaritate în rândul fermierilor, consolidând comunități mai reziliente, capabile să își gestioneze resursele fără o dependență excesivă de lanțuri de aprovizionare externe.
Nu în ultimul rând, eficiența energetică este, de asemenea, un avantaj important. Sistemele permaculturale valorifică în mod eficient energia și utilizează sustenabil aerul, apa și solul, reducând risipa și maximizând randamentul fiecărei resurse, aflăm de pe agromediterranea.com.
Permacultura demonstrează în ansamblu că productivitatea și grija față de mediu nu se exclud reciproc, ci pot funcționa împreună, într-un echilibru durabil.
Cele 12 principii ale permaculturii
Permacultura se bazează pe 12 principii inspirate direct din tiparele naturii, gândite ca strategii practice. Aplicate împreună, acestea transformă orice sistem, de la o grădină, la o gospodărie întreagă, într-unul rezilient, productiv și sustenabil pe termen lung. Iată care sunt aceste principii:
Observă și interacționează. Înainte de a proiecta, trebuie să înțelegi. Pentru asta, petrece timp pe teren, observă cum circulă apa, notează unde este soarele cel mai puternic și înțelege cultura și istoria locală. Cele mai bune proiecte rezultă din observație atentă, nu din impunerea unui plan extern asupra terenului.
Captează și stochează energia. Energia circulă prin fiecare sistem: lumina solară, vântul, apa, căldura. O proiectare bună captează această energie și o stochează pentru utilizare ulterioară. Panourile solare pentru apă caldă stochează energia solară, iazurile stochează energia apei, iar solul fertil stochează energia rezultată din descompunerea materiei organice. Proiectele care irosesc energia vor fi mereu dependente de resurse externe.
Obține un randament. Sistemul trebuie să producă ceva de valoare pentru că, dacă nu va produce, va da faliment. Randamentele includ hrană, apă, materiale, venituri, educație și habitat pentru fauna sălbatică, iar fiecare element trebuie să contribuie la cel puțin un randament.
Aplică auto-reglarea și acceptă feedback. În natură, echilibrul se menține de la sine. Prădătorii țin sub control populațiile de pradă, iar descompunătorii reglează ciclurile de nutrienți, fără intervenție externă. Un design bun reproduce acest principiu, integrând mecanisme de feedback și auto-reglare. Când un element tinde să devină dominant, celelalte îl readuc în mod natural la echilibru. Această autoreglare este mai eficientă decât orice management uman constant.
Utilizează și valorizează resursele regenerabile. Combustibilii fosili și mineralele extrase sunt resurse finite, care se epuizează în timp. În schimb, resursele regenerabile (soarele, vântul, apa) sunt practic nelimitate. De aceea, un design bine gândit va prioritiza întotdeauna resursele regenerabile ca sursă de energie, materiale și alte resurse necesare.
Nu produce deșeuri. În natură, nimic nu se pierde, iar ceea ce este deșeu pentru un organism devine hrană pentru altul. Același principiu ar trebui aplicat și în sistemele proiectate de om. Resturile de bucătărie devin compost, apa uzată poate iriga plantele, iar crengile tăiate devin mulci sau biochar. Un sistem care generează deșeuri reale este un proiect eșuat.
Proiectează de la modele generale la detalii. Natura funcționează la toate scările, de la nivel microscopic până la cel planetar, cu modele repetitive care conectează aceste niveluri. O proiectare eficientă pornește cu imaginea de ansamblu, adică circulația apei, succesiunea anotimpurilor, fluxul energetic, iar abia apoi definește detaliile, astfel încât acestea să se integreze firesc în tiparele mai largi. Este o abordare mult mai sigură decât a construi mai întâi detaliile mici, în speranța că se vor așeza singure într-un întreg coerent, conform permaculturecr.com.
Integrează, nu segrega. Diversitatea generează stabilitate. Monoculturile sunt fragile, în timp ce sistemele diverse sunt reziliente. În loc să creeze zone distincte pentru hrană, apă, energie și locuință, o proiectare bună le combină pe toate. Clădirile oferă masă termică și protecție împotriva vântului pentru grădini. Grădinile, la rândul lor, hrănesc animalele, iar gunoiul de grajd îmbunătățește solul. Astfel, integrarea produce sinergie.
Utilizează soluții mici și lente. Schimbările mari și rapide generează probleme. Cele mici și lente permit feedback și ajustare constantă. Decât să defrișezi o suprafață mare pentru o singură cultură, mai bine să dezvolţi zone mici, observabile și ajustabile. Soluțiile mici și lente sunt de obicei mai productive și mereu mai sustenabile.
Utilizează și valorizează diversitatea. Diversitatea generează reziliență. Dacă 90% din hrana ta vine dintr-o singură cultură și o boală o distruge, riști înfometarea. Dacă ai 20 de surse de hrană, pierderea uneia devine un simplu inconvenient. Diversitatea de specii, soiuri, sisteme și cunoștințe crește reziliența întregului sistem.
Valorifică marginile și zonele periferice. Zonele de tranziție dintre ecosisteme (pădure/pajiște, uscat/apă) sunt printre cele mai productive suprafețe: mai multă varietate de specii, mai multă productivitate, mai multă circulație de nutrienți. În sistemele proiectate, crearea unor margini diverse – asocieri de plante, zone de integrare și de tranziție - creşte productivitatea și reziliența.
Răspunde creativ la schimbare, în loc să i te opui. Schimbarea este permanentă: clima, piețele, tehnologia, toate evoluează constant. O proiectare bună nu rezistă acestor transformări, ci se adaptează creativ. Sistemul trebuie să fie flexibil, capabil să se ajusteze fără să-și piardă funcționalitatea. Nu înseamnă acceptare necondiționată, ci reziliență suficientă pentru adaptare.
