Cristian Fulaș, scriitor, laureat al Academiei Franceze, despre literatura din România: „Se învârt sume enorme din bani publici, iar rezultatele sunt jalnice“

Născut în 1978, Cristian Fulaș a debutat în anul 2015 cu volumul „Fâşii de ruşine” (Gestalt Books), volum recompensat cu Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“ și Premiul revistei Accente. Tot în 2015 a publicat „Jurnal de debutant” (Tracus Arte), iar în 2016, „După plâns” (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). Au urmat cărțile „Cei frumoși și cei buni” (Editura Polirom, 2017), „Povestea lui Dosoftei” (Editura Muzeelor Literare, 2018), „Ioșca” (Editura Polirom, 2021) și „Celan. Am trăit, da” (Editura Polirom, 2022). 

Cristian Fulaș a tradus zeci de volume din engleză, italiană şi franceză. Este autorul unei noi traduceri excelente în limba română a romanului „À la recherche du temps perdu”, de Marcel Proust.

Romanul „Ioșca“, publicat în 2021 în România (Editura Polirom, reeditat în 2022 tot la Polirom și în 2026 la Editura Litera) și în 2022 în Franța (Editura La Pleupade), este una dintre cele mai apreciate scrieri ale lui Cristian Fulaș: Romanul Anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, a fost distins cu Premiul pentru Proză al revistei „Ateneu“, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT și nominalizat la Premiul „Observator cultural“, secțiunea Proză.

„Ioșca”, un roman descris de critici ca fiind foarte intens, răvășitor și ca o supraomenească tragedie, s-a bucurat de cronici foarte bune și în presa din Franța. În 2023, Cristian Fulaș a primit din partea Academiei Franceze „Prix du Rayonnement de la Langue et de la Littérature Françaises”, un premiu destinat celor care au adus „servicii deosebite limbii și literaturii franceze“. 

„Îmi place izolarea mea, e atât de creativă“

Libertatea: „Ioșca”, romanul dumneavoastră atât de intens și răvășitor, a ajuns la a treia ediție. Cum a fost procesul facerii și al scrierii pentru „Ioșca”?
Cristian Fulaș: Foarte greu și foarte frumos. Și foarte lung, pentru că am început cândva în 2017-2018 și am terminat în iarna lui 2020. Nici nu mai spun că inițial vedeam cartea altfel, inclusiv acțiunea și deznodământul erau diferite, iar în timp, pe măsură ce scriam, am lucrat textul ca pe un puzzle ale cărui piese continuau să se înmulțească, iar eu continuam să le mut de colo-colo. Un mic detaliu pentru cititori: în varianta inițială, Ioșca murea la sfârșit. Moartea lui, scenografia morții lui s-au transformat în moartea atât de ciudată a maistrului Vasile. 

A fost frumos să scriu cartea asta, încă sunt mândru de tot efortul de scriere și rescriere, dar și de faptul că anul acesta am găsit undeva puterea de a reciti și revedea pe alocuri, astfel încât forma apărută la Editura Litera mi se pare cea mai apropiată de o așa-zisă formă perfectă, dacă îmi e permis să folosesc acest cuvânt în privința unei cărți de-ale mele. Se știe că țin foarte mult la aspectul formal al textelor mele, sunt un maniac al stilului, al scrierii frumoase, al corectitudinii în toate sensurile. Dacă îmi iei partea formală a literaturii rămân foarte sărac și de aceea țin atât de mult la romanul „Ioșca”, de fapt. Pentru ceilalți, firește, e o frumoasă poveste de dragoste. Pentru mine e în primul rând un rezultat excelent al unei munci care, iată, durează de 8-9 ani.

– Ioșca este un ascet al tăcerii. Cât de greu a fost să descrieți tăcerile lui Ioșca?
– Veți zâmbi, poate, dar nu foarte greu. Sunt eu însumi un om relativ tăcut, destul de retras, îmi place izolarea mea, e atât de creativă. Și atunci, un personaj ca Ioșca îmi vine mănușă, Ioșca sunt eu, ca să glumim și nu prea. 

Pe de altă parte, nu e așa de greu să descriu tăceri, pentru că în acest roman, ele fac parte din pactul narativ, din contractul dintre mine și cititor. E foarte vizibil de la început că nu intenționez să scriu un roman ușurel, de consum, ci vreau să sondez câte ceva din psihicul uman (și, de ce nu?, din istorie). Fac asta descriind lumea în orizontul tăcerilor acelui bătrân care stă singur pe o bancă așezată în fața unei case de la marginea lumii și fac totul intenționat, bineînțeles. Și nu, încă nu mi-a scris nimeni să îmi spună că în carte se tace prea mult, deci, în esență, mi-a ieșit.

– De ce pentru personajele din „Ioșca” fericirea nu este altceva decât lipsa timpului?
– În carte, ca și în viața reală uneori, timpul e zugrăvit sub forma istoriei – despre care știm că nu a fost foarte blândă cu noi ca popor, ca întreg. Până în 1989, cu greu putem vorbi despre o Românie bună și despre o populație fericită cu sistemele de guvernământ. Timpul istoric apasă de secole asupra acestei umanități care suntem și iată, suntem în 2026 și istoria pare să se încrunte din nou. Nu stăm bine nici pe plan intern, pe plan extern nici nu mai încercăm să vorbim, că nimeni nu mai înțelege exact ce se întâmplă, lumea e mai imprevizibilă ca oricând. 

Dar să revin: izolați pe valea lor, oamenii din „Ioșca” trăiesc într-un fel în afara timpului istoric. Sunt relativ fericiți pentru că aproape nimic din lumea exterioară, de dincolo de bariera prin care separ cele două lumi, nu ajunge până la ei. Pe de altă parte, există o subtilitate a cărții pe care nici măcar criticii cei mai experimentați nu au remarcat-o: acțiunea nu e liniară, timpul din „Ioșca” nu e cronologic, nu se pliază pe istorie așa cum o știm. Iar asta nu e întâmplător, pentru că în substratul textului am creat un timp care e generat de desfășurarea narațiunii, cu alte cuvinte, am creat o cauzalitate care își scrie propria istorie – hai să îi spunem, în logica întrebării dumneavoastră, istoria-vremurilor-fericite-de-pe-vale. 

Aici stă explicația. Poate că e mai complicată și are câteva straturi care invită la gândire, dar am spus și mai sus că dincolo de povestea de dragoste dintre Ioșca și Ilona am ascuns printre rândurile din roman o carte foarte complicată și chiar, de ce să ne ferim de cuvânt, o filozofie pe care îi invit pe oameni să o citească și să o înțeleagă. E acolo în librării, la îndemână.

– Cât e tăcere și cât e fericire în romanul „Ioșca”?
– Aș împărți în procente: vreo 70% e tăcere, liniște bine calibrată în care se deapănă gândurile personajelor; încă vreo 50-60% e fericire, cealaltă liniște a personajelor; și mai avem și liniște absolută vreo 20%, sunetul naturii, al istoriei bune, al vieții liniștite și pașnice. Cum bine vedeți, ne iese mai mult de 100% și calculul meu e foarte corect, pentru că în acest caz, suma e întotdeauna mai mare ca egalul părților și orice roman care se respectă face asta, suprapune lumi și creează un întreg mai mare ca suma părților la care se adaugă, inerent aș spune, spațiul literaturii, acel spațiu al tehnicii și istoriei literare pe care se construiește absolut orice carte. 

Vă promit că dacă îmi cereți mâine să refac calculele, îmi iese altceva, alt rezultat, dar sunt convins că așa trebuie să fie.

– Ce frază scrisă din „Ioșca” v-a consumat cel mai mult?
– Prima. Hai să mai „dau din casă”, cum se spune: prima variantă a romanului era o frază continuă, ceva în genul celei pe care azi o puteți citi în romanul forma tăcerii. Am scris așa un capitol și ceva, știu că a durat destul de mult, apoi m-am răzgândit și am început să decupez fraza inițială în segmente mai mici. Nu neapărat unele scurte, mitraliate, nu e cazul, dar în orice caz mai ușor de perceput pentru cititor. Dacă facem un exercițiu de scris și scoatem punctele de pe unde le-am așezat, și punem în locul lor virgule, vom obține o frază coerentă pe toată lungimea primului capitol, pentru că așa a fost scrisă și am intervenit foarte puțin asupra conținutului ei, de fapt. 

Dar am muncit mult la acea parte din roman, pe lângă scurtarea frazelor a trebuit să mă ocup și de anumite aspecte de compoziție, să introduc subtil personaje, să îmi fac treaba de prozator și să reușesc să ascund toate amănuntele tehnice sub un fel de văl mitic care și azi îmi place. Nu am reușit și nici nu mi-am propus, ca Marin Preda în „Moromeții”, să introduc toate temele romanului în câteva pagini de la început, dar sunt foarte aproape de performanța lui, și asta nu e rău deloc.

„E mai sănătos parcă să trăiesc într-un fel de prezent cu planuri mici și scopuri și mai mici“

– La un moment dat scrieți în roman: „Pe vale cu toții așteptau să moară; viitorul nu era nimic altceva decât moarte”. Ce este viitorul pentru dumneavoastră?
– Sper că nu moarte, răspunde el zâmbind. Dar și asta, orice aș face. Azi încerc să nu îmi mai descriu viitorul, să nu mai proiectez mare lucru. Ca întotdeauna, încerc să îmi fac treaba și atât, pentru că viitorul nu mi se pare un element de care să mă agăț. E mai sănătos, parcă, să trăiesc într-un fel de prezent cu planuri mici și scopuri și mai mici, să mă concentrez pe treburile curente și să mă gândesc foarte puțin spre deloc la ce se va întâmpla cu noi, cu lumea. 

Văd și eu criza care vine, sigur, dar încerc să îmi spun că oricât m-aș teme, temerile mele efectiv nu contează și nu schimbă nimic din lumea înconjurătoare. Eu nu sunt un om important, viitorul nu prea are ce îmi lua, nu am luptat niciodată pentru funcții și avantaje sociale, așa că ar trebui să fiu liniștit, dar uite că nu sunt și nimeni nu cred că mai poate fi liniștit cu două războaie atât de aproape de România și cu o imensă criză economică deja profilată la orizont. Sper doar să nu ne lovească foarte tare, lucrez în cel mai friabil domeniu al economiei, cultura, și nu va fi deloc ușor în perioada următoare. 

Sigur, ca toată lumea, sper să fie bine și toate lucrurile care se întâmplă acum să fie doar un episod trecător, un fel de vis urât. Chiar sper asta.

– În 2023 ați primit din partea Academiei Franceze „Prix du Rayonnement de la Langue et de la Littérature Françaises”, un premiu destinat celor care au adus „servicii deosebite limbii și literaturii franceze“. Cât de mult v-a schimbat ritmul vieții și scrisul acest premiu?
– Premiile sunt lucruri bune, dar cumplit de trecătoare. Sigur că atunci, pe moment, m-am bucurat enorm. E totuși important să-ți spună cineva că nu ai muncit degeaba, că nu ai tradus timp de cinci ani pentru nimic. A venit apoi gustul amar al unui lucru care nu era înfrângere, nici gând, departe de realitate așa ceva, dar era ceva ce putem asemăna cu nepăsarea. Deși primisem acea distincție relativ importantă pentru România, presa nu a preluat știrea, nu mi s-a cerut să discut, am fost tratat cu indiferență până și de unii prieteni. A fost un lucru bun, am înțeles unele dintre limitele micii mele lumi, nu m-am supărat nici atunci, nici mai târziu. Dar am învățat niște lucruri despre lumea în care trăiesc și le țin într-un sertăraș al memoriei, le păstrez și cred că acele lucruri sunt azi amintirea reală a momentului, nu premiul în sine. 

Ritmul vieții și al scrisului meu nu se schimbă aproape niciodată, poți să-mi dai câte premii vrei și apoi să mi le iei pe toate, sunt foarte greu de impresionat. Pur și simplu am multe lucruri de făcut și niciodată, dar niciodată nu am lăsat chestiunile exterioare scrisului să intervină în fizica stranie în care se întâmplă acest lucru care – vreau sau nu vreau – a ajuns să mă definească. Sunt scriitor și traducător profesionist, din asta trăiesc, cărțile pe care le lucrez sunt de o infinitate de ori mai importante ca orice alt aspect din viața mondenă a culturii. 

„Lumea literară de la noi e o junglă a coatelor ascuțite în care se descurcă fiecare cum poate“

– De ce în România nu se poate trăi din scris?
– Aici avem un răspuns simplu și unul complicat. Hai să începem cu cel simplu. De fapt, se poate. Dacă nu vrei milioane și palate, se poate trăi relativ decent din scris și tradus, pentru că aceste două meserii sunt conexe și uneori sunt chiar același lucru. Că nu se vrea, că oamenii aleargă după așa-zisa siguranță a zilei de mâine, nu-i putem învinovăți. 

Răspunsul complicat: nu se poate pentru că piața nu crește și chiar dacă se întâmplă să crească, veniturile scriitorilor și traducătorilor nu cresc. Totul pare blocat pe la nivelul anilor 2010-2015 și de atunci, inflația tot crește și e aproape imposibil să trăiești din traduceri făcute pe un tarif minim și din drepturi de autor iarăși minime, ba și plătite când dă Domnul. Cam asta e situația, de fapt, dar nici nu cred că se luptă cineva pentru acest aspect, lumea literară e, în general, o junglă a coatelor ascuțite în care se descurcă fiecare cum poate. Breasla nu e unită, după ce că suntem puțini, mai suntem și dezbinați și tot așa, despre orice aspect vorbim ne iese un peisaj general negativ. 

Și lumea culturală e populată tot de homo sovieticus, ca și restul României, suntem toți ambițioși, porniți pe fapte mari, e aproape imposibil să funcționăm altfel decât în găști sau grupuri de interese. Asta e realitatea, restul sunt dezbateri frumoase de scenă, dar cred că mare parte din relativul dezastru pe care îl vedem cu toții în ceea ce privește liber-profesioniștii din cultură provine dintr-o îngrozitoare și interminabilă lipsă de coeziune a breslei. Nimeni nu vrea să dea nimic, toată lumea vrea să ia. De aici nu avem ieșire.

– Care e motivul pentru care scrisul e pentru dumneavoastră una dintre puținele forme de emoție?
– Poate emoție artistică, pentru că în rest am o viață plină de emoții, ca orice alt om. Cred că sunt un om liniștit, normal, casnic, dacă putem potrivi cuvântul ăsta aici, am și emoții, mă bucur, mă supăr, trăiesc. 

În artă e la fel de simplu: eu mă ocup cu literatura și nu am atâta timp la dispoziție pentru celelalte arte. Le văd în trecere, dar mare parte din viața mea se desfășoară în jurul cărților și evident că de aici îmi iau cantitatea necesară de emoție. Dacă aș avea mai mult timp, aș fi și mai emotiv, dar uite că n-am, ca să glumesc ca Moromete.

„În culturile mici ca a noastră, succesul e o calamitate“

– De ce nu mai aveți încredere în sintagma „succes“?
– Pentru că în culturile mici ca a noastră, succesul e o calamitate. Să mă explic. Suntem destul de mulți în domeniu și succesul e foarte puțin accesibil, nu prea avem premii, fonduri publice nu prea sunt, vânzările merg așa cum merg, nu minunat. Să ne amintim că scriem într-o piață de carte în care mai bine de 90% din titlurile publicate sunt traduceri din alte limbi și culturi. 

Ei, abia în acest moment începem să înțelegem de ce succesul e o calamitate, un dezastru nenatural real, pentru că toată mulțimea asta de oameni din cultura scrisă se luptă pe vreo trei sau patru premii literare, pe niște fonduri publice extrem de limitate și pe o piață nu neapărat înfloritoare sau generoasă. Succesul, atunci când îl ai – eu am avut succes de câteva ori, știu ce spun – devine un adevărat blestem. Absolut toată lumea te bănuiește de malversațiuni, manevre și combinații, aproape nimeni nu te crede că nu ți-ai aranjat lucrurile, trăim în România postdecembristă, de ce l-am crede pe unul care spune că are succes și tocmai el e cinstit? Serios, de ce am face asta?

De aici neîncrederea mea în cuvântul cu pricina, ajunge să îți distrugă și puțina viață socială pe care o ai, din momentul în care ai succes, rămâi cam singur și – dincolo de tâmpeniile cu turnul de fildeș și însingurarea artistului – nu e foarte plăcut.

De aceea, ca să închei acest (prea scurt) răspuns cu o glumă care să îl detensioneze, propun să desființăm succesul și să nu punem nimic în locul lui. Să se interzică succesul. E cel mai sănătos pentru toată lumea.

– Dacă ar trebui să faceți un portret-robot „omului literar” de azi din România, cum ar suna acel portret?
– Acest litteratus, ca să îi spunem pe numele lui latinesc, trăiește două vieți paralele. Acasă la el e intelectual, educat, erudit uneori, își scrie cărțile și crede cu adevărat în cultură și în mesajul ei. E, în general, un om de treabă, relativ liniștit, deloc coleric, pentru că e obișnuit cu atmosfera liniștită a cărții, un om pe care te poți baza când spune ceva. Sau așa îmi place să mi-l închipui. 

Cealaltă față a literatului e mai ciudată pentru că se arată în lume. Unde trebuie să pară educat și amuzant și chiar spiritual, trebuie să poarte sacou (oribilă idee, cine o fi inventat vestimentația artistului?) ori rochie sau în orice caz ceva decent, trebuie să transmită o anumită onorabilitate, ca să folosesc un cuvânt prețios. În lume, artistul e ca un conțopist în haine care nu-i vin bine. Asta în lumea literară. În cealaltă, cum fac și eu, încercăm să ascundem cât putem faptul că ne ocupăm cu literatura și să părem oameni cât de cât normali la cap. Sigur, se mai îmbată câte unul și începe să recite poezii la bodegă, dar ce-ar fi viața fără punctele ei de farmec?

În rest, n-am portret-robot, suntem atât de diferiți că e imposibil să ne prindă cineva într-un model uman.

– De ce ați găsit în tăcere funcționalitatea stilului?
– Aș putea deveni prețios aici, chiar aș putea. Aș putea să vă răspund cu vreo prostie în care să vă spun că așa sunt eu stilist de la natură, că m-a făcut mama artist. Dar nu. Cred, cum spuneam și mai sus, că tăcerea mi se potrivește mănușă, acolo – dar ce zic eu?, aici – mă desfășor cel mai bine, în tăcere performez. Sunt scriitori care se descurcă bine cu dialogurile, cunosc imenși artiști ai descrierilor, eu sunt un stilist tăcut care-și brodează cărțile încet într-un colț retras, fără zgomot. Și stilul meu funcționează excelent pe spații largi, în fraze ample, acolo unde sunetul nu e neapărat explozie de moment, ci un fel de simfonie care vorbește despre stil ca viziune totală, nu ca punct, contrapunct sau moment al locuției. Cam așa funcționez, îmi cer scuze dacă sunt prea ermetic uneori, altă explicație mai simplă nu am. 

„Imaginea culturii române în străinătate depinde de un mic aparat de stat care pur și simplu nu poate face promovare“

– Ce îi trebuie literaturii române ca să fie captivantă într-un procent mare, inclusiv în școli și licee?
– Iată complicația. În primul rând, există locuri în care literatura e captivantă, să luăm ca exemplu întotdeauna la îndemână grupul de lectură Alecart de la Iași, grup organizat, susținut și moderat de profesorii Nicoleta și Emil Munteanu. Avem acolo un exemplu unde literatura funcționează excelent, e captivantă, e uneori fermecătoare de-a dreptul. Acolo funcționează, avem un exemplu bun. În rest, nu prea. 

Îmi amintesc o invitație la un liceu, am mers acolo să vorbesc despre literatură, erau vreo două sute de elevi în sală și nici măcar unul nu avea în mâini o carte de-a mea. Mi-am făcut treaba, dar senzația că vorbeam singur și acei tineri chiar nu știau exact cum mă cheamă nu m-a părăsit deloc. Nu poți vorbi despre literatură fără cărți, devine o discuție în gol, e ca și cum ai vorbi despre autostrăzi în vârful unui munte și chiar te-ai apuca să mergi pe ele. Să nu uit: nu a fost singurul eveniment la care am fost invitat în licee și nu a fost singurul la care niciun elev nu avea nicio carte și probabil nu știa nimeni cum mă cheamă.

Ce îi trebuie literaturii române? Organizare, precizie, un plan de lucru pe care nimeni nu are timp și/sau chef să îl facă. Îi trebuie volum, mi se pare absurd să fim minoritari în librării, la festivaluri, peste tot. Timpul trece, leafa merge, știți obiceiul pământului. Avem nevoie de instituții necolonizate, nearondate grupurilor de interese din interiorul lumii artistice. De uniuni de creație deschise, care înțeleg ce înseamnă comunicarea și arta în sine, cu imensa ei diversitate formală, dincolo de raporturile interumane care domină cultura noastră. Noi suntem o cultură scrisă formată din oameni, din cărți mai puțin. Practic, dincolo de orizontul elitelor, literaturii române îi trebuie totul. 

Funcționează aproximativ la întâmplare de vreo 200 de ani, nu știe dreapta ce face stânga (sau știe, dar nu în sens bun), în domeniu se învârt sume enorme din bani publici și cred că nimeni nu știe exact ce se face cu ele în afară de plata a mii de salarii, rezultatele sunt oricum jalnice, exasperant de triste. Pe partea asta de organizare stăm jalnic, bibliotecile înțeleg că încep să se închidă, studenții nici ei nu se înghesuie să citească, e cum e mai rău și tocmai în peisajul ăsta dezolant, triumfalismul și odiosul cuvânt „succes” îmi sună teribil de rău, îmi sună a premoniție, îmi aduc aminte de bancul sinistru cu „se poate și mai rău”.

– De ce sunt puține locuri la masa publică a literaturii în România?
– Pentru că românul e șmecher de la natură. Pentru că înainte de ’89 a învățat să se descurce și a rămas așa, iar noi, urmașii celor de la Revoluție, am învățat și încă mai învățăm să ne descurcăm și să transformăm cumva apa în vin – că fără minuni nu se poate. E o atitudine generală care plutește în aer, fiecare e șmecher în micul lui cerc social și se descurcă, serios, e aproape imposibil să mergi înainte, să ai ceva ce seamănă a succes și să rămâi cinstit până la capăt.

Iar masa asta a literaturii e micuță, e, de fapt, o măsuță cu trei picioare din Oltenia mea natală, o măsuță înconjurată de un număr nu foarte mare de scăunele pe care absolut toată lumea vrea să se așeze. Nu știu ce să zic ca să nu jignesc pe nimeni, mai bine mă abțin, dar adevărul e că în toată amestecătura asta de stat, combinații și șmenuri locale reușim să nu fim o cultură importantă la nivel european și, tragedie, reușim să nu fim o cultură importantă la nivel național, reușim să rămânem parcă pentru totdeauna într-un soi de semianonimat sponsorizat de stat, într-un amatorism și un diletantism aproape infinite. E absurd, știu, dar asta e realitatea. Imaginea culturii române în străinătate depinde de un mic aparat de stat care pur și simplu nu poate face promovare – de lobby nu vorbim, că la noi, fenomenul e asociat corupției și cred că e ilegal. 

Cum să meargă lucrurile? Cât să extindem o masă șubredă cu trei piciorușe din lemn subțire? Am să vă rog să-mi scuzați scepticismul, dar cred că orice formă de optimism în domeniul nostru e semn de prostie crasă, dacă nu de nebunie.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE