Cum de conducea șoferul din Brașov care știa că are epilepsie, nu mai lua tratament și a ucis doi pietoni: „Legea este neclară”

  
Urmărește, de luni până duminică, de la ora 18:00, Focus la Prima TV.

Ce se întâmplă la prima criză de epilepsie: Procedura din cabinet sau spital și suspendarea permisului

Într-o țară în care circa 1% din populație este afectată de crize impredictibile de pierdere a conștienței, sistemul medical și legislativ continuă să fie plin de vulnerabilități mortale.

Când un pacient suferă o pierdere a stării de conștiență (convulsivă sau non-convulsivă), medicii nu pot ști pe loc dacă este vorba despre epilepsie.

Procedura legală și medicală urmează pași stricți, după cum a precizat dr. Bogdan Florea, medic neurolog, fondatorul Rețelei de Telemedicină în Epilepsie din România. Totul începe în momentul în care o persoană suferă o pierdere a conștienței la volan sau în alt context, fără a se cunoaște cauza inițială (cum ar fi un infarct, un AVC, o comă glicemică sau o criză de epilepsie).

Pacientul ajunge de regulă la Unitatea de Primiri Urgențe (UPU), iar unitatea medicală are obligația legală de a raporta acest eveniment în termen de 48 de ore. Odată raportat episodul, dreptul de a conduce (alături de permisul de zbor sau de portarmă) se suspendă automat și preventiv pentru o perioadă de 6 luni.

Ulterior, dacă investigațiile medicale arată că au fost alte cauze (și nu epilepsie), pacientul poate fi reevaluat medical după cele 6 luni pentru a-și redobândi drepturile. Însă, dacă investigațiile confirmă diagnosticul de epilepsie, perioada de suspendare a permisului se prelungește automat la cel puțin 1 an. La finalul acestui an fără nicio criză, redobândirea dreptului de a șofa depinde exclusiv de o Comisie Medicală de Expertiză, care evaluează dosarul și decide dacă persoana este din nou aptă pentru a fi la volan.

„Orice episod de pierdere a stării de conștiență, indiferent de cauză, că e infarct, accident vascular cerebral (AVC), comă hipoglicemică sau epilepsie, se raportează. UPU face treaba asta în 48 de ore și se suspendă temporar, pentru 6 luni, dreptul la condus, permisul de zbor sau de portarmă. Faptul că ți s-a tăiat filmul o dată nu înseamnă că e epilepsie; avem alte 30 de boli în care se poate întâmpla. Neraportarea este  amendată, și medicul, și instituția primesc amendă. Dacă se pune diagnosticul de epilepsie, suspendarea permisului este de cel puțin un an. Pacientului îi vine hârtie de la poliție și i se cere să predea documentul”, a spus dr. Bogdan Florea.

Marea fisură din lege: Ordinul 1.162/2010 și dilema celor 4 ani de „monitorizare”

Principala problemă semnalată de neurolog este cadrul legislativ învechit Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1.162/2010. Legea prevede că unui conducător auto cu epilepsie îi poate fi redat dreptului de a șofa la un an de la ultima criză, însă adaugă o condiție imposibil de pus în practică: „cu monitorizare ulterioară până la 5 ani”.

„Este un ordin din 2010 care este complet neclar. Discuția asta o am cu mulți colegi neurologi. Ce înseamnă monitorizare până la 5 ani? Cum pot eu să te monitorizez după ce ți s-a dat permisul înapoi, umblând după tine cu mașina prin oraș? Tu poți să nu mai vii la control. Este o mare fisură,” susține medicul care explică faptul că redarea permisului nu stă în mâna neurologului curant, ci a comisiilor de expertiză autorizate.

„Aprobarea o dă comisia de expertiză a capacității de conducere, nu medicul neurolog din cabinet. Eu îi stabilesc diagnosticul, schema de tratament, dar nu eu semnez fișa. Medicul din comisie își asumă toată responsabilitatea. Am avut situații în care mama pacientului spunea: «Semnez eu că răspund pentru băiatul meu!» Cum să răspunzi tu pentru el?”

Persoana cu epilepsie care minte medicul: „Eu nu pot controla în poșeta pacientului”

În practica medicală, un alt obstacol major este lipsa de sinceritate a pacienților, determinată adesea de frica de a pierde permisul.

„Când le spui tinerilor de 18 ani cu epilepsie că le zboară permisul, parcă le iei o mână și un picior. E dramatic momentul. Cea mai mare problemă este că omul te poate minți. Eu întreb pacientul: «Aveți permis?» El zice «Nu». Eu nu pot controla în poșeta lui să văd dacă are sau nu permis. Am avut situații în care am scris pe fișă «Pacientul declară pe propria răspundere că nu deține permis de conducere», doar ca să mă acopăr, pentru că am simțit o ezitare”, a mărturisit dr. Florea.

Pericolul mortal al întreruperii tratamentului pentru epilepsie 

În cazul accidentului din Brașov, Poliția susține că bărbatul știa că suferă de epilepsie, însă renunțase la medicație din proprie inițiativă. Dr. Bogdan Florea compară această decizie cu un joc extrem de periculos: „Renunțarea la tratament din proprie inițiativă este cea mai mare tâmpenie! Faptul că un pacient nu a mai făcut nicio criză de ani de zile nu înseamnă că s-a vindecat, ci este dovada că medicamentul funcționează. E ca în hipertensiune arterială: iei pastila, ai tensiunea bună. Dacă oprești tratamentul, criza reapare, iar riscurile sunt uriașe: criză susținută, status epileptic, risc de a te omorî pe tine sau de a nenoroci pe alții”.

Neurologul face o distincție clară între cazurile în care boala este necunoscută și cele în care pacientul acționează cu bună știință:

„Dacă a fost prima criză din viața lui, omul nu are nicio vină, e ca un infarct sau un AVC făcut la volan. Dar dacă știa că are epilepsie, era sub tratament și a întrerupt medicația, atunci este direct culpabil! Acolo începe discuția: cine i-a dat voie să conducă, ce medici l-au văzut și dacă s-au respectat criteriile”.

„Epilepsie, creier și suflet”: Cartea născută din 4.000 de întrebări ale pacienților

Dincolo de mașini și permise, boala rămâne profund stigmatizată în România. Frica de reacția celor din jur îi face pe mulți pacienți să amâne vizita la medic sau să refuze diagnosticul oficial.

„Oamenii ascund diagnosticul de frica «ce-o să zică lumea», de rușine și din cauza stigmei sociale. Nu e nicio problemă să spui că ai cancer sau o boală de inimă, dar e rușinos să vorbești despre epilepsie. În plus, accesul la centre supraspecializate este greoi. În Germania sau Franța există zeci de centre regionale. În România, totul este concentrat în București”, a afirmat dr. Bogdan Florea. 

Pentru a răspunde valului de neclarități pe care le au românii cu epilepsie, neurologul a lansat în luna mai a acestui an volumul „Epilepsie, creier și suflet”, scris alături de Părintele Constantin Necula.

Cartea s-a născut chiar din mii de nelămuriri reale primite în cabinet: „Din cele 4.000 de întrebări pe care mi le-au pus pacienții în cabinet, pe fax, e-mail sau telefon, am ales 200 dintre cele mai frecvente. Eu am dat răspunsul medical, iar Părintele Necula a dat răspunsul duhovnicesc. Există în carte explicații dedicate inclusiv dilemelor legate de șofat și cadrul legislativ, cum este Ordinul 1.162/2010, pe care nimeni nu îl aduce la zi”.

Medicul face un apel la responsabilitate pentru toți cei care suferă de această afecțiune: „Pacientul cu epilepsie care își ia tratamentul corect are o plasă de siguranță. Am pacienți de 8-10 ani fără nicio criză, care conduc, dar își iau pastilele zi de zi și vin an de an la control, să le fac EEG și nivelul medicamentului în sânge. Permisul de conducere are aceeași semnificație ca un permis de port-armă. Fără responsabilitate și fără o lege clară, mașina devine o armă scăpată de sub control”.

Șoferul care a produs accidentul teribil din Brașov avea epilepsie și a întrerupt tratamentul.

Stabilirea diagnosticului de epilepsie poate dura și un an

Traseul medical până la confirmarea bolii nu este simplu, iar pașii de investigație necesită timp. Așa cum subliniază medicul neurolog, confirmarea diagnosticului este un proces complex, care nu se poate face de pe o zi pe alta:

„Când se pune diagnosticul de epilepsie durează un pic, de la o săptămână până la un an”, punctează dr. Bogdan Florea.

Această durată prelungită apare deoarece primele crize sesizate de familie nu reprezintă întotdeauna adevăratul debut al bolii. Pacienții pot avea în istoric episoade parțiale sau focale, scurte stări de câteva secunde în care par scoși din propriul context, pe care le ignoră sau le pun pe seama oboselii ani de zile înainte de prima criză convulsivă majoră. Până la completarea investigațiilor (cum ar fi EEG și RMN), monitorizarea atentă rămâne crucială pentru siguranța la volan.

La Brașov, 2026: morții de pe trotuar în țara unde există o lege care nu se aplică niciodată au fost două victime din cauza unui sofer care nu și-a tratat epilepsia.

Ce sunt crizele epileptice și cum se manifestă?

O criză epileptică este expresia clinică a hiperexcitabilității unui grup de neuroni (focar epileptic). Semnele clinice depind direct de localizarea acestui focar în creier. Crizele afectează temporar modul în care o persoană simte sau se comportă.

Deși convulsiile sunt cele mai cunoscute manifestări, crizele epileptice sunt extrem de variate. Ele se împart în două mari grupe:

1. Crize parțiale (focale): Afectează inițial doar o anumită zonă din creier.

• Crize parțiale simple: Pacientul este perfect conștient. Pot apărea mișcări involuntare (de exemplu, spasme la nivelul unui braț), modificări ale senzațiilor (mirosuri sau sunete bizare, clipit des) sau stări emoționale bruște (frică, furie, bucurie). Uneori, persoana nu poate vorbi sau mișca până la finalul crizei, dar își amintește exact ce s-a întâmplat.
• Crize parțiale complexe: Nivelul de conștiență este afectat. Pacientul poate părea într-o stare de transă sau de vis, nu poate interacționa normal și nu își poate controla mișcările sau vorbirea. De obicei, nu își amintește criza.

2. Crize generalizate: Afectează regiuni extinse din ambele emisfere cerebrale.

• Crize de tip absență (petit-mall): Frecvente la copii (între 5 și 12 ani). Se manifestă prin pierderea temporară a conștienței și privire în gol. Încep și se termină brusc, fiind uneori greu observabile de cei din jur.
• Crize tonico-clonice (grand-mall): Sunt cele mai dramatice. Includ o fază tonică (rigidizarea corpului, afectarea respirației) și o fază clonică (convulsii propriu-zise). Pot apărea răniri prin mușcarea limbii sau buzelor.
• Crize mioclonice: Contracții rapide, scurte și involuntare ale mușchilor, adesea pe ambele părți ale corpului simultan.
• Crize atonice: Pierderea bruscă și temporară a tonusului muscular, provocând căderi bruște.

O criză nu înseamnă neapărat epilepsie. Diagnosticul se pune doar dacă o persoană are două sau mai multe crize neprovocate de cauze imediate cunoscute (cum ar fi hipoglicemia sau sevrajul alcoolic).

Tratamentul epilepsiei controlează simptomele

Odată confirmat diagnosticul, este crucială începerea unui tratament antiepileptic adecvat.

• Medicația: Pentru aproximativ 70% dintre pacienți, crizele pot fi controlate eficient prin medicamente antiepileptice. Este important de reținut că unele dintre acestea pot interfera cu contraceptivele orale sau alte medicamente.
• Epilepsia rezistentă la tratament (farmaco-rezistentă): Aproximativ 30% dintre pacienți continuă să aibă crize necontrolate, deși au încercat multiple combinații de medicamente (statistic, după eșecul a două medicamente, șansa de succes cu un al treilea scade la 10%). Acești pacienți au o calitate a vieții scăzută și sunt predispuși la status epilepticus (crize prelungite sau repetitive fără recuperare între ele, o urgență medicală majoră).
• Alternative terapeutice: În cazurile farmaco-rezistente, există opțiuni precum chirurgia epilepsiei sau implantarea unui stimulator vagal.

Dacă asiști la o criză de epilepsie, trebuie să știi că pacienții nu trebuie muşcați, ciupiți sau înţepați.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE