„Dacă mă părăsești, mă sinucid!”

Am trăit cu un mizerabil timp de cincisprezece ani și, în toată această vreme, mi-a scos peri albi. Când afirm aceasta, nu mint absolut deloc. Am doar treizeci și șase de ani, dar părul meu, pe sub vopsea, e alb-alb. Dacă nu m-aș vopsi, cei care m-ar vedea ar avea un șoc. Dar să vă povestesc…

M-am căsătorit devreme, la douăzeci de ani, dintr-o prostie. Pe vremea aceea, nu aveam suficientă minte, credeam că-l iubesc pe cel care avea să fie primul bărbat din viața mea. Așa credeam, că-l iubesc, dar nu de-asta i-am cedat înainte de a pomeni el de căsătorie. I-am cedat fiindcă mi-a fost milă de el.

Mergeam la petreceri împreună, la munte, dormeam împreună și-l vedeam cum se chinuie lângă mine. La un moment dat, mi-a fost milă de el și l-am lăsat să facă dragoste cu mine. După aceea, în timp, chiar până la căsătorie, pe care am avut-o la un an după ce mă culcasem prima oară cu el, mi-am dat seama că nu era bărbatul potrivit pentru mine. Dar mi-a fost teamă că, dacă mă voi despărți de el, următorul bărbat avea să-mi reproșeze că nu sunt fecioară, că a mai fost cineva înaintea lui. Așa că, în momentul în care Sorin m-a cerut de nevastă, eu am acceptat.

— Dacă nu-l iubești, de ce te măriți cu el? mi-a zis mama, privindu-mă cu subînțeles.

— II iubesc, de unde-ți veni asta?

Dar n-am putut s-o privesc în ochi când i-am răspuns. Eu cred că mama își dăduse seama că fac pasul ăsta din alt motiv, nu din dragoste.

— Mie poți să-mi spui, a insistat ea. Dacă nu-l iubești, nu-ți strica viața… Nu merită. Mai bine renunți acum. Nimeni n-o să-ți dea anii tinereții înapoi. Oricare ar fi motivul pentru care o faci, îți spun eu, nu merită…

În ciuda sfaturilor mamei, într-o zi de toamnă m-am îmbrăcat în rochie albă de mireasă. Lângă mine, Sorin, în costum negru, mergea țanțoș ca un cocoș. Avea și de ce: la brațul lui era o femeie frumoasă, despre care oamenii vorbeau cu admirație. și, în plus, avea și zestre, ceea ce nu se putea afirma despre el. În afara costumului și a fizicului, nu avea altă avere.

Așa a intrat el în casa părinților mei. Vreun an de zile, totul a decurs nor-mal. Adică mergeam la facultate împreună, ne întorceam împreună, ne duceam la petreceri, filme. N-aveam grija gătitului, a spălatului, a curățeniei. Mama le făcea pe toate. Noi ne vedeam de viața pe care o duseserăm și până atunci și n-am observat nimic neobișnuit până când mama mi-a zis:

— știi, Ana, sunteți voi studenți, înțeleg asta, dar poate că ar trebui să mai dați și voi o mână de ajutor în casă… Mă refer la soțul tău. Măcar la piață poate merge și el, ce zici?

Da, avea dreptate. Cum de nu observasem că eram doi paraziți? Poate fiindcă nu mă maturizasem. Așa cred. Lucrul acesta s-a întâmplat brusc, în urma accidentului de mașină în care și-au pierdut viața părinții mei. De atunci, m-am schimbat, nu știu dacă în bine, dar am devenit alt om. La fel și Sorin.

— Va trebui să ne mutăm la fără frecvență și să ne angajăm undeva, i-am spus eu la o săptămână după în-mormântarea părinților. Altfel, n-o să ne descurcăm cu banii.

Mama avusese grijă, ce-i drept, să ne lase un cont în bancă cu economii-le ei, dar mă hotărâsem să nu mă ating încă de acei bani. Cine știe când vom avea nevoie de ei…

Sorin fuma, uitându-se pe o revistă. N-a reacționat în niciun fel.

— Sorin, tu auzi ce spun eu aici?

— Da, dar o să mai vedem, e prea devreme…

Cum era de așteptat, eu am fost cea care a acționat prima. M-am angajat casieră la poștă și am tot așteptat să se angajeze și el. Nu era zi în care să nu îi amintesc asta, că îl țin în facultate.

— Draga mea, mă omori dacă-mi faci asta! știi bine cât de mult mi-am dorit să studiez matematica. Nu e ace-lași lucru dacă merg la fără frecvență.

— Dar eu cum am putut să merg? Într-o seară însă, când am ridicat tonul mai mult decât de obicei, Sorin a început să plângă. Mă uitam la el cum plânge și nu-mi venea să-mi cred ochilor.

— Mai bine aș muri, să scapi de mine, că nu sunt bun de nimic, îți aduc numai necazuri… Lasă, că mâine dimineață ai scăpat de mine, o să vezi! O să iau un pumn de medicamente și nu mai trebuie să ai grija mea. E cel mai bine așa…

M-a speriat. L-am crezut în stare să se sinucidă și am lăsat-o mai moale cu trecerea la fără frecvență. Am mai adus vorba de câteva ori, dar de fiecare dată începea să plângă.

— Sunt un netrebnic, mai bine aș muri, să scapi de mine… Așa e, n-am ce căuta pe lumea asta, mai mult te încurc…

Odată, chiar a luat vreo zece pastile somnifere, de a trebuit să chem Salvarea.

— Iartă-mă! a spus el când și-a revenit. Am făcut o prostie. Dar nici măcar nu am fost în stare s-o duc până la capăt. Nu sunt în stare de nimic, nici măcar să mă sinucid.

L-am liniștit atunci cum am putut. Eram foarte speriată de gestul lui.

— Ai făcut o prostie, Sorin! La mine nu te-ai gândit deloc? Cum aș fi putut trăi cu gândul ăsta, că te-ai sinucis? M-aș fi simțit foarte vinovată!

Asta a fost greșeala mea. Îmi găsise punctul sensibil, călcâiul lui Achile. De unde să știu că va profita de mine, că nu era decât un impostor? Carevasăzică, a terminat facultatea la zi și s-a angajat profesor. și eu am terminat, cu chiu, cu vai, facultatea, dar n-am mai reușit să profesez, am rămas casieră la poștă și mamă a unui băiețel. Cariera mea se terminase înainte de a începe.

Cu Sorin mă înțelegeam bine, în sensul că nu ne prea întâlneam decât seara târziu, fiindcă el avea multe meditații. Dar o vecină mi-a deschis ochii, mi-a zis într-o seară:

— Tu ce crezi, Ana, că bărbatul tău se duce la meditații? Eu, în locul tău, l-aș urmări…

Trei zile m-am întrebat dacă Sorin mă mințea ori nu. Până la urmă, m-am decis să-l urmăresc. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că drumul lui ducea în fiecare zi la un bloc de garsoniere. Într-una din seri, l-am văzut ieșind din scara blocului cu o blondă. Așadar, avea o amantă!

— Să-ți iei lucrurile și să pleci, să te duci la amanta ta! i-am strigat în seara aceea. Nu vreau să te mai văd în fața ochilor!

Urlam la el, mă simțeam trădată, folosită timp de șase ani.

— Iartă-mă, te rog, a fost o greșeală, a fost doar o aventură, n-a fost nimic serios… Eu pe tine te iubesc, știi asta, n-ai cum să nu simți că te iubesc numai pe tine. Uite, mâine mă despart de ea, n-am s-o mai văd niciodată…

— Nu! Vreau să pleci din casa mea, vreau să nu mai rămână niciun semn că ai fost vreodată aici!

Atunci s-a înfuriat el.

— Da? Bine, o să plec, fii fără grijă! Dar o să plec cu picioarele înainte, asta o să fac! Dacă tu nu vrei să înțelegi că a fost doar o aventură, o să-ți dovedesc asta. Așteaptă puțin, n-ai prea mult de așteptat. O să ai dovada…

Din nou am cedat. Făcuse o dată acel act disperat, mi-a fost teamă că-l va face din nou. Nu voiam să-l am pe conștiință, era ultimul lucru de pe lumea asta. Așa că l-am întrebat:

— A fost doar o aventură? Zici că n-o să te mai vezi cu ea?

— Promit! Jur! N-am s-o mai văd niciodată, mâine o rup cu ea. Dacă-mi dai această șansă, n-o să-ți pară rău.

L-am crezut. Ce să fac, am crezut că spune adevărul?! Nici măcar n-am verificat dacă a rupt relația cu acea femeie. Nu-i așa că am fost o proastă? Au mai trecut vreo câțiva ani și viața noastră părea că se desfășoară normal, când, într-o zi, am vrut să scot niște bani din contul bancar făcut de mama. Voiam să-i cumpăr mobilă nouă băiețelului nostru. Am crezut că leșin când mi s-a spus că în contul nostru nu mai era niciun ban… Nu știu cum am ajuns acasă. Dracu’ m-a pus să-l împuternicesc, demult, să scoată acei bani?

— Sorin, ce s-a întâmplat cu banii noștri? Ce-ai făcut cu ei? l-am întrebat, disperată.

El a început să se plimbe încoace și încolo prin cameră și nu a zis nimic.

— Tu m-auzi? Ce-ai făcut cu ei? Cu banii noștri? Îmi datorezi o explicație! Unde sunt?

Sorin s-a uitat la mine lung și a răspuns, încet:

— Nu mai sunt, Ana… Parcă n-auzeam bine.

— Cum adică, nu mai sunt? I-ai cheltuit?

— știi, am vrut să-ți spun de atâtea ori, dar n-am avut suficient curaj… La un moment dat, m-am gândit că mai bine aș muri, că nu te merit…

— Nu mă mai fierbe atâta, spune-mi ce-ai făcut cu banii de la mama!

— I-am pierdut la cărți…

Atunci l-am lovit. M-am năpustit asupra lui, cu pumnii. Dădeam și plângeam.

— De ce? De ce ai făcut asta, Sorine? La mine și la copil nu te-ai gândit?

— Nu știu, Ana… Nu mă puteam opri. De fiecare dată îmi spuneam că e ultima oară, dar ceva mă atrăgea spre masa de joc. La început, câștigam, dar până la sfârșitul jocului eram dator vândut.

L-am privit cu ură.

— De data asta, ai mers prea departe! Nu mai putem trăi împreună!

— Nu, te rog, nu spune asta, n-o să mă mai duc niciodată la poker, îți jur!

— Nu mai cred în jurămintele tale. De fapt, nu mă mai interesează ce faci. Poți să te duci în continuare, dar nu mai pui piciorul în casa asta. M-ai făcut să sufăr prea mult timp. Nu mai pot suporta.

— Ai dreptate, sunt un nenorocit. Nu merit să trăiesc pe lumea asta. Mai bine mor…

M-am postat în fața lui, mi-am pus mâinile în șold și i-am zis, răspicat:

— știi, ce? Ai dreptate, mai bine mori!

Parcă l-aș fi lovit cu o piatră.

— Cum? Nu-ți pasă dacă mor sau trăiesc?

— Absolut deloc! Poți să te duci dincolo și să iei un pumn de medica-mente sau poți să te arunci în fața trenului. Mi-e totuna!

A început să plângă. Plângea ca o muiere. Mi se făcuse silă de lașitatea lui. Imi venea să vărs. Atâta lipsă de demnitate nu mai văzusem niciodată. și, brusc, mi s-a făcut rușine. Că am stat împreună cu acest om timp de cincisprezece ani. Că l-am crezut în stare să se sinucidă. I-am suportat toate crizele, l-am ținut în facultate în timp ce eu am muncit, i-am tolerat amanta, și acum era cât pe ce să-i accept și hoția.

Nu, nu se mai putea! Trebuia să mă eliberez de el. Brusc, mi-am dat seama că era atât de laș încât n-ar fi fost în stare să-și ducă amenințarea până la capăt. Mă păcălise atâția ani, dar nu mai voiam să mă las păcălită. M-am întors spre el și i-am spus, printre dinți:

— știi ceva? Mai scutește-mă de prezența ta! Du-te și te sinucide odată și nu mă mai amenința atât!

— O să-ți pară rău, o să vezi… a mai zis el, din prag, unde a mai stat câteva minute, în speranța că o să-l chem înapoi.

Nici măcar nu m-am întors spre el. Am rămas acolo, ca o stană de piatră, goală de gânduri, de sentimente, de viață. M-a trezit glasul băiatului, care se întorcea de la școală. Era seară. Trecuseră câteva ore de când stăteam acolo, nemișcată.

Sorin a plecat și dus a fost. Normal, nici vorbă să se sinucidă, ținea prea mult la viața lui. Dar a reușit, timp de atâția ani, să mă păcălească, să-și bată joc de sentimentele mele, să mă folosească. Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama cât de proastă am fost.

Să nu credeți că în clipa de față stau și suspin după trecut. Nu! Mă întâlnesc cu un bărbat divorțat, ca mine, cu un băiat, ca mine. E un tip optimist, hotărât. Un bărbat care n-ar plânge nici dacă l-ai arde cu fierul roșu. Poate o să mă recăsătoresc. Nu știu…

Dar ce știu e că e îngrozitor să trăiești alături de un fals sinucigaș. Bețivul, afemeiatul, ăștia sunt floare la ureche! Așa că femeile care au soți din această categorie n-ar trebui să se plângă foarte tare. Dintre toți, falsul sinucigaș e cel mai rău, căci a minți atunci când este vorba despre viață și moarte e ceva de neiertat.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE