Purtarea verighetei pe mâna stângă este un obicei vechi și atât de răspândit, încât rareori ne mai întrebăm de unde vine. Tradiția, care datează încă de pe vremea romanilor, spune că inelarul mâinii stângi are o legătură specială cu inima și cu dragostea.
Cuprins:
Verigheta este un inel simbolic care arată că persoana care o poartă este căsătorită și că și-a asumat o legătură față de partener. Forma ei circulară, fără un început și un sfârșit vizibile, este asociată cu continuitatea, fidelitatea și dorința ca relația să dureze veșnic.
În cadrul unei nunți, schimbul verighetelor transformă această promisiune într-un ritual. Cei doi oferă și primesc, la rândul lor, un inel. Simbolul nu aparține doar unuia dintre parteneri, ci legăturii dintre ei. În tradiția ortodoxă, schimbul inelelor exprimă consimțământul, fidelitatea și angajamentul mirilor, în fața familiei și a lui Dumnezeu, de a se sprijini și de a-și împărți viața.
Materialul din care este făcută verigheta întărește această semnificație. Aurul a rămas alegerea clasică deoarece rezistă în timp și poate fi purtat zilnic, dar verighetele moderne sunt realizate și din platină, argint, titan, oțel sau alte materiale. Valoarea nu este dată de preț, grosime sau model, ci de semnificația pe care cuplul o acordă inelului.
Inelele au avut numeroase întrebuințări în lumea veche. Ele puteau arăta rangul, autoritatea, apartenența la o familie. Treptat, unele au început să fie oferite și cu ocazia logodnei sau a căsătoriei.
Obiceiul este asociat frecvent cu Egiptul antic, Grecia și Roma, deși începuturile sale exacte sunt ceva mai greu de stabilit. Asta pentru că nu orice inel descoperit de arheologi poate fi identificat cu siguranță drept verighetă. Același obiect putea avea mai multe întrebuințări.
Pentru lumea romană există însă exemple clare de inele de logodnă sau de căsătorie. Muzeul Metropolitan de Artă din New York păstrează un inel roman din perioada imperială târzie și arată că folosirea acestui tip de bijuterie pentru logodnă sau căsătorie s-a stabilit în secolul al III-lea.
Verigheta simplă, așa cum este cunoscută astăzi, nu a avut aceeași formă și aceeași poziție în toate epocile. Inelele de căsătorie au fost purtate pe degete diferite, pe mâini diferite și, în anumite perioade, numai de femei. Obiceiul ca ambii soți să poarte zilnic verighetă s-a răspândit mai târziu și nu a evoluat la fel pretutindeni.
Alegerea inelarului are atât o explicație simbolică, cât și una practică. Fiind situat între degetul mijlociu și cel mic, inelarul este folosit mai puțin singur în activitățile obișnuite. Un inel purtat aici deranjează, de regulă, mai puțin decât unul așezat pe degetul mare, arătător sau mijlociu.
În timp, inelarul a căpătat o semnificație proprie. În multe limbi, numele său este legat chiar de purtarea inelului, exact ca și în română. Odată ce ceremoniile religioase și obiceiurile sociale au stabilit acest loc pentru verighetă, alegerea s-a transmis de la o generație la alta.
În tradiția occidentală, inelarul stâng a devenit locul obișnuit atât pentru verighetă, cât și pentru inelul de logodnă. În alte tradiții, aceeași semnificație este atribuită inelarului drept. Degetul a rămas, așadar, în mare parte același, în timp ce mâna diferă.
Află mai multe despre de ce se poartă verigheta pe inelar
Cea mai cunoscută explicație pentru purtarea verighetei pe mâna stângă este legată de așa-numita ”vena amoris”, adică ”vena iubirii”. Potrivit acestei credințe, prin inelarul stâng ar trece o venă care ajunge direct la inimă. Așezarea inelului pe acest deget ar crea astfel o legătură simbolică între căsătorie și inimă, organul asociat cu iubirea.
Povestea este atribuită adesea vechilor egipteni și romanilor. Ideea unei legături speciale între al patrulea deget și inimă apare în scrieri vechi, uneori sub forma unei vene, alteori a unui nerv. Formula latină ”vena amoris” a devenit cunoscută mult mai târziu.
Din punct de vedere anatomic, inelarul stâng nu are o venă separată care să ducă direct la inimă. Venele degetelor se unesc într-o rețea comună, iar sângele se întoarce la inimă prin sistemul circulator la fel ca din celelalte părți ale mâinii. Povestea a rămas totuși populară pentru că oferă o explicație romantică unui obicei deja bine cunoscut.
Poziția inelului s-a schimbat de-a lungul secolelor, chiar și în interiorul aceleiași țări sau confesiuni. În cadrul multor ceremonii medievale, inelul binecuvântat era așezat pe mâna dreaptă a miresei, nu pe stânga, așa cum avea să se întâmple mai târziu.
În Europa de Vest, ceremoniile creștine au avut un rol important în fixarea poziției verighetei. În tradiția anglicană, de exemplu, textul slujbei de căsătorie cere ca inelul să fie pus pe al patrulea deget al mâinii stângi.
Obiceiul s-a răspândit apoi prin influență culturală, literatură, filme și industria modernă a nunților. În Marea Britanie, Statele Unite și în multe alte societăți influențate de tradițiile occidentale, inelarul stâng a devenit cel pe care se pune verigheta.
A existat și un avantaj practic al acestui obicei. Cum majoritatea oamenilor sunt dreptaci, mâna stângă este folosită ceva mai puțin în activitățile care presupun forță sau precizie. O verighetă purtată pe această mână este mai puțin expusă la lovituri, zgârieturi și deformări.
În slujba ortodoxă a logodnei, inelele sunt așezate în mod tradițional pe inelarul mâinii drepte. Dreapta are o semnificație favorabilă în limbajul biblic și liturgic, fiind asociată cu binecuvântarea, puterea, cinstea.
În timpul slujbei, inelele sunt binecuvântate și schimbate între miri. Gestul arată că fiecare primește de la celălalt și că viața lor va fi trăită în comuniune.
În România se întâlnesc ambele variante. Rânduiala ortodoxă așază inelele pe mâna dreaptă în timpul slujbei logodnei. În viața de zi cu zi, mulți soți poartă verigheta pe inelarul stâng, urmând obiceiul social răspândit în Europa Occidentală și în cultura modernă a nunților.
Unele cupluri păstrează verighetele pe dreapta și după cununie, tocmai pentru a respecta gestul făcut în biserică. Altele le mută pe stânga după ceremonie. Mai există și situații în care unul dintre soți alege dreapta, iar celălalt stânga, din motive de confort sau din obișnuință.
Niciuna dintre aceste alegeri nu schimbă valoarea căsătoriei. Verigheta rămâne un semn al legăturii asumate, indiferent de mâna pe care este purtată. Dacă mirii vor să urmeze întocmai rânduiala unei anumite confesiuni, pot discuta înaintea nunții cu preotul sau cu reprezentantul comunității religioase în care are loc ceremonia.
Este utilă această discuție mai ales în cazul căsătoriilor între persoane care provin din țări, familii sau confesiuni diferite. Ceea ce pentru unul dintre parteneri pare o regulă evidentă poate fi, pentru celălalt, un obicei complet diferit.
Mâna stângă este frecventă în Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Franța, Italia și în numeroase alte țări influențate de tradiția occidentală. Mâna dreaptă este întâlnită în multe comunități ortodoxe și în diferite zone ale Europei Centrale, de Est și de Nord.
Chiar și în interiorul aceleiași țări pot exista diferențe regionale, religioase sau familiale. Uneori, inelul de logodnă este purtat pe stânga, iar verigheta ajunge pe dreapta după căsătorie. În alte locuri, ambele rămân pe inelarul stâng.
Multe persoane mută verigheta de pe o mână pe alta. Uneori alegerea este făcută din motive religioase sau familiale, dar de cele mai multe ori din considerente practice. Degetele celor două mâini nu au întotdeauna aceeași grosime, iar inelul poate sta mai bine pe una dintre ele.
În plus, o persoană care folosește intens mâna stângă poate prefera dreapta pentru a proteja verigheta.
Există persoane care nu pot purta verigheta în timpul programului, mai ales atunci când lucrează cu utilaje, echipamente electrice, mănuși de protecție sau substanțe care pot afecta metalul. Inelul poate fi păstrat într-un loc sigur sau purtat pe un lănțișor. Îndepărtarea lui într-o astfel de situație are o explicație practică și nu spune nimic despre seriozitatea căsătoriei.
La fel de firească este și alegerea de a nu purta zilnic verigheta. Unii oameni o păstrează pentru ocazii, alții aleg un model simplu pentru fiecare zi și un altul pentru evenimente.
În tradiția occidentală, verigheta și inelul de logodnă sunt purtate adesea pe același deget. Verigheta este așezată prima, la baza degetului, iar inelul de logodnă vine deasupra.
La nuntă, unele mirese mută temporar inelul de logodnă pe mâna dreaptă, pentru ca verigheta să poată fi pusă direct pe inelarul stâng. După ceremonie, inelul de logodnă este așezat din nou deasupra. Alte mirese păstrează ordinea în care au primit inelele sau le poartă pe mâini diferite.
Alegerea depinde și de forma bijuteriilor. Două inele cu margini drepte se pot așeza ușor unul lângă altul, în timp ce un inel de logodnă cu o piatră mare poate lăsa un spațiu între el și verighetă. Unele perechi sunt create special pentru a se potrivi, iar altele arată și se simt mai bine purtate separat.