Am divorțat din motive… culinare

„Să fie primit acest papricaș de iepure și să-l mănânce cu tot neamul lui flămând! Se taie iepurele în bucăți și se pune la marinat. Intr-o tigaie, se prăjesc ușor, în untură, ceapa tăiată felii și slănina fiartă, tăiată în bucățele de un centimetru. Se scoate iepurele de la marinat, se scurge bine, se pun bucățile în cratiță și se lasă să se rumenească, la cuptor. Apoi se adaugă puțină apă sau zeamă de carne, o linguriță de boia de ardei și o lingură de bulion, subțiate cu zeama în care a stat iepurele la marinat, trecută prin sită. Se pune sare, după gust. Se lasă să fiarbă o oră și jumătate, până ce carnea devine fragedă. Amin”.

Aceasta este, pe lângă alte zeci de sortimente culinare, mâncarea lui preferată: papricașul de iepure. Fostul meu soț e ardelean. Sau, mai bine zis, fostul meu soț e ticălos, mâncău și totodată bolnav psihic.

Spun asta pentru că am ajuns la divorț din cauza pretențiilor lui gastronomice sofisticate, interminabile și absurde. Cred că voia să se răzbune pe mine pentru frustrările lui alimentare din copilărie. Am informații că maică-sa, ani îndelungați, nu l-a scos din patru-cinci feluri de mâncare (și acelea serbede), iar după ce a plecat de acasă, a mâncat la cantina căminului studențesc.

Imediat ce s-a însurat cu mine, Zoltan a încercat să compenseze proasta alimentație din trecut cu cele mai bogate rețete și fantezii culinare, forțându-mă sau pretinzându-mi să i le gătesc eu. Asta poate duce o femeie la exasperare.

Eu, după ani de rezistență eroică sau silnică, am clacat și l-am lăsat să divorțeze rapid pe motiv că nu mai suportă mâncarea gătită de mine. Poate că acesta a fost doar un pretext pe care l-a folosit pentru a mă părăsi, dar așa și-a motivat el, față de mine, cererea de despărțire.

Când l-am luat de bărbat, era înalt și subțirel, adică la cei 1,88 înălțime, nu depășea 80 de kilograme. Când am divorțat, avea 140. Parcă mi-e și puțin milă de el. Din cauza obezității ar putea să și orbească, la propriu, căci la figurat a fost orb toată viața. Sau cel puțin toată viața lui conjugală.

Supraponderalii și obezii riscă să-și piardă vederea din pricina excesului de greutate și a vieții nesănătoase. Cercetătorii israelieni susțin că obezitatea poate duce la glaucom, cataractă, degenerescență maculară sau retinopatie diabetică, ce provoacă orbirea.

Cât despre viața sexuală… Grăsanii nu mai pot face decât o caricatură de sex, așa cum făcea regina Angliei cu George W. Bush și cu Jaques Chirac, într-un poster scandalos afișat la Viena.

Numai un om nesănătos la cap își părăsește nevasta sau o împinge la divorț pe motivul că nu-i gătește așa cum vrea el. Doar în revistele de bizarerii mai poți vedea astfel de enormități.

Am citit recent undeva, nu mai rețin titlul revistei, că un dement, așa ca fostul meu soț, și-a lăsat nevasta pentru că biata femeie, de altfel harnică și talentată, construia căsuțe pentru pisici. Făcea schițe, desene, măsurători, alegea lemnul și uneltele necesare și apoi realiza căsuțele respective, foarte apreciate de micile feline.

Dar idiotul a părăsit-o, însă nu pentru că nu i-ar fi plăcut și lui casele pentru pisici, ci pentru că el voia ca nevastă-sa să construiască numai căsuțe pentru păsărele, pe care el să le pună apoi în copaci. Și ce dacă femeia făcea case pentru pisici și nu pentru păsărele? și ce dacă eu nu știu să gătesc rasol de crap, pârjoale ardelenești, pere cu carne, ciulama de vițel și ciulama de burtă?

Așa cum a stat unsprezece ani fără aceste feluri de mâncare, deși n-avea decât să învețe să și le prepare singur (puteam să învăț și eu, dar mi se făcuse lehamite să-i fac damblalele) sau să le mănânce la restaurant, putea să mai stea încă ani buni.

Dar lui i se pusese „pata neagră” pe creier, căci grăsimea excesivă și răutatea evolutivă îi sufocaseră creierul. În ultima vreme, până la divorț, venea acasă, de la serviciu, plin de nervi, căci bulimia tot mai accentuată și pretențiile culinare tot mai absurde, pe care le considera sau chiar le găsea neîndeplinite, îi făceau „nervi”.

Cum intra pe ușă, fără să aibă răbdare nici să se descalțe, începea să caute, în frigider, în cuptor, pe aragaz, pe masă, în cămară, ridicând capace, inspectând, bombănind, mirosind, înmuindu-și degetele și privirea prin oale, cratițe, tăvi, castroane, farfurii. Uneori, ca un ieșit din minți, începea să zbiere ceva de genul:

— Asta numești tu anghemaht de pui? Chestia asta?!

— Da. Tu cum o numești?

— Rahat!

— Inseamnă că mi-a reușit…

— Tu știi cum se gătește anghemahtul de pui?

— Maică-ta știa?

— Las-o pe mama.. Te mai întreb o dată: știi cum se face anghemahtul de pui?

— Spune-mi tu.

— Ascultă și bagă la cap, dacă ceea ce ții tu deasupra capului poate fi numit cap…

— Ce bădăran!

— știe bădăranul ce spune… Trebuie să fierbi bucățile de pui ca pentru pilaf și văd că tu ai prăjit puiul. Află că la anghemaht se face separat un rântaș alb dintr-o lingură de unt…

— Mi-ai cumpărat unt? Eu n-am avut timp să ies. Spală, calcă, fă curat, gătește-i mâncăului… Am pus marga-rină.

— … dintr-o lingură de unt cu o jumătate de lingură de făină. Se stinge cu zeama în care a fiert puiul…

— Ai văzut bine că l-am prăjit.

— … iar zeama, și te rog nu mă mai întrerupe, trebuie să fie foarte bine limpezită. Apoi se face un sos mult mai subțire decât cel pentru ciulama…

— Habar n-am cum se face sosul pentru ciulama.

— Nici nu-mi făceam iluzii.

— și nici nu mă interesează cum se face acel sos!

— În continuare, se toarnă sosul peste pui…

— Mai bine ți l-aș turna pe cravată. Apropo, ai o cravată oribilă! Nu ți-ai luat nici măcar răgazul să te dezbraci de hainele de serviciu.

—… după ce s-a îndepărtat ceapa.

— Aha!

— În final, se adaugă câteva felii subțiri de lămâie…

— ți-am pus trei lămâi, să te saturi. —… fără sâmburi…

— Dar coaja?

— Evident, fără coajă…

— Am bănuit eu!

— … după care se potrivește de sare și se lasă să dea împreună un clocot.

— M-am lămurit.

— Se servește foarte fierbinte. Eu văd că m-ai așteptat cu așa-zisul anghemaht rece.

— Ești o bucătăreasă la casa omului…

— Sunt un dobitoc…

— Da!

— … pentru că mai stau cu tine. De fapt, nici n-o să mai stau, am să intentez divorț. Mi-ai distrus stomacul…

— Burdihanul acela care acoperă totul… în viața ta…

— M-am săturat!

— Tu nu te saturi niciodată. De mâncare, bineînțeles. Decât așa un căpcăun nevropat…

— N-o să mai dureze mult…

— Sper din toată inima. Te așteaptă maică-ta, cu ciorbe lungi și chiftele făcute din cartofi.

— Să nu te legi tu de mama!

Discuțiile de acest fel erau, în ultima vreme, tot mai frecvente. La divorț, în f ața instanței, a spus că nu sunt gospodină. Că îl țin înfometat, el neputând mânca mâncarea făcută de mine… A mai spus și altele… Eu, sătulă de el până-n vârful urechilor, mi-am dat acordul pentru divorț. V-am mărturisit ce epitaf vreau să-i pun pe mormânt. Iar când îi voi face pomană, am să jertfesc pentru sufletul lui acel produs cu care a comparat el anghemahtul meu de pui.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE