EXCLUSIV. Locul în care „fascinația se topește în neplăcere”. Aventura de trei săptămâni a unui cunoscut scriitor român prin Sahara și prin cei mai înalți munți din nordul Africii - fragment de carte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriitorul Marius Chivu își va lansa sâmbătă, în cadrul târgului de carte Bookfest, un nou jurnal de călătorii, „Trei săptămâni în Atlas”, publicat de Editura Humanitas. Libertatea vă prezintă în avanpremieră și în exclusivitate un fragment din carte.
Cuprins:
Călătoria de o lună prin Maroc, din luna septembrie a lui 2022, a fost transpusă de Marius Chivu în volumul „Trei săptămâni în Atlas”.
Marius Chivu este și autorul jurnalelor de călătorie „Trei săptămâni în Himalaya“ (Humanitas, 2012/ 2016) și „Trei săptămâni în Anzi“ (Humanitas, 2016).
În călătoria prin Maroc atinge înălțimile muntelui Toubkal, cel mai înalt vârf din Atlas, șerpuiește prin deșertul Sahara și descoperă fără grabă Casablanca și Marrakech. Experiența de a călători singur, fără ghid și fără busolă, este descrisă de autor ca fiind o reafirmare a independenței personale.
„Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el. Fascinația se topește în neplăcere. Trupul tău preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu în formă, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.“
Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?
Cine este Marius Chivu
Scriitor, editor și traducător, Marius Chivu a debutat, în 2012, cu volumul de poezie „Vântureasa de plastic“, cu care a câștigat premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor şi revistei Observator Cultural.
A semnat cartea de interviuri literare „Ce-a vrut să spună autorul” (Polirom, 2013) și volumul de proză scurtă „Sfârşit de sezon” (Polirom, 2014/ 2022). A realizat mai multe antologii: „Best of. Proza scurtă a anilor 2000” (Polirom, 2013), „111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română” (împreună cu Radu Vancu, Nemira, 2016) și „Singurătatea, noblețele ei”, de Petre Stoica (Cartier, 2017).
Din 2011, împreună cu Florin Iaru, ține cel mai longeviv atelier de creative writing din România. Este redactor al revistei „Dilema veche” şi realizatorul radio-talk-ului cu scriitori „All You Can Read“ de pe UrbanSunsets.com.
„Ăsta e un selfie de la o nuntă. Aici dansam”
În continuare, Libertatea vă oferă un fragment în exclusivitate din volumul „Trei săptămâni în Atlas”. Intertitlurile aparțin redacției.
„Femeia se așază pe un scaun și ne cheamă la ea cu degetul, zâmbind. Nu știm cum să ne comportăm ca să nu încălcăm vreo regulă și ezităm, dar femeia insistă. Din ce-mi dau seama, e de vârsta noastră și, după orice standard, frumoasă. E îmbrăcată elegant: blugi negri și o cămășuță înflorată peste care poartă khimar și hijab, ambele negre, iar în picioare are sandale de piele crem. Observ totul în detaliu pentru că acum stau lângă ea. M. s-a așezat pe scaunul de vizavi.
Înainte ca tramvaiul să oprească în prima stație, femeia ne arată în telefon câteva poze de pe plajă, în costum de baie, cu fiica ei, care tocmai a împlinit 18 ani. (De fapt, poza e făcută de la spate în timp ce fiica ei stă culcată pe prosop; practic vedem două fese într-un costum de baie bleu înflorat.) Trebuie că nedumerirea, surpriza și plăcerea ni se citesc pe chip, căci femeia râde larg dezvelind lipsa unei măsele, care este, cel mai probabil, singurul ei defect fizic. O cheamă Hanane, lucrează ca secretară pentru o firmă de design interior și tocmai merge la birou. Vorbește cu noi în franceză, dar, când află că suntem români, schimbă pe italiană (învățată la școală, o vreme a fost ghid pentru turiștii italieni). Ne mai arată câte o fotografie în telefon, dar la un moment dat lasă galeria deschisă și restul drumului «stăm pe telefonul ei» și vedem zeci de fotografii, vedem ce fotografii vrem noi, pe care ea ni le explică râzând: «Aici e tot Raula, fiica mea. Aici e băiatul meu, Haziz, are 15 ani. Aici e cealaltă fiică a mea, cea mare, Aya, 20 de ani. Aici eram în vacanță la Rabat. Aici înot în Mediterană. Aici stau în mâini cu capul sub apă – mama mi-a făcut poza asta. Ăsta e un selfie la mine în baie. Ăsta e un selfie de la o nuntă. Aici dansam. Ăsta e un selfie de la o petrecere acasă la cea mai bună prietenă a mea. Aici mă prosteam când mă machiam. Ăsta e un selfie la mine în cameră. A, ăsta e fostul meu soț, un cretin…»
„Gelozia e o boală, să știți de la mine”
- De ce ai divorțat de el?
- Ca să fiu bine la cap. Era un bărbat foarte gelos, dar gelozia e o boală, să știți de la mine. Am fost împreună paisprezece ani și sunt divorțată de șapte ani. Când trăiam împreună aveam și servitoare în casă, dar e mai important să nu am «querelle tous les jours» (ceartă în fiecare zi, n.red.).
- Și acum nu ți-e greu? Cu copii, singură…
- Ba da, pentru că aici e mai ușor pentru un bărbat divorțat să-și refacă viața. El s-a și recăsătorit. Am crescut copiii singură… Știți, era cât pe ce să cunosc un român, cineva mi-l recomandase, dar a murit de Covid.
- Te-ai fi mutat cu el în România?
- A, nu, în Franța, el acolo locuia. Dar acum am cunoscut pe altcineva, un italian.
Și Hanane caută în telefon o filmare, căreia îi dă play. La o masă în aer liber într-un décor mediteraneean, vedem un bărbat de cincizeci și ceva de ani, grizonant, un fel de Corrado Cattani, zâmbind oarecum stânjenit în fața camerei, în timp ce o altă voce de bărbat, căruia nu i se vede decât mâna prezentându-l de sus în jos, spune de câteva ori: «Ma guarda che bel uomo ho trovato per te! Guarda! Mira com’ è bello! (Uite ce bărbat chipeș am găsit pentru tine! Privește! Vezi ce frumos este!. n.red.)».
Hanane ne mai spune că, după ce copiii ei vor avea un drum în viață, i-ar plăcea să se căsătorească sau să-și cumpere o casă în Europa, unde n-a ajuns niciodată, dar că la bătrânețe s-ar întoarce în Casa.
O femeie splendidă în toate ipostazele
- Te simți liberă aici? Ce ești obligată să faci? o întreb.
- Fiind femeie singură, trebuie să port batic și nu pot merge la plajă decât cu corpul acoperit. Dar când ies la petreceri mă îmbrac normal. – Și ne arată alte câteva fotografii cu ea îmbrăcată în rochii, blugi și tricouri cu paiete, cu capul dezvelit, cu părul strâns, dar și desfăcut – într- un selfie, făcut în oglinda șifonierului din dormitorul ei, poartă pantaloni scurți, iar la o petrecere într-un club, o vedem dansând dezlănțuită cu prietenele ei. În timp ce scrolează prin galeria cu fotografii din telefon, alege diverși ani și o vedem în selfie-uri de dinainte de pandemie, uneori are părul tuns scurt, în altele e machiată strident, uneori și-a aplicat filtre (o vedem inclusiv cu urechiușe și botic de pisică). E o femeie splendidă în toate ipostazele.
Între timp am schimbat de două ori tramvaiul și iată-ne ajunși în centru. Îmi pare așa rău că azi am treabă! ne spune ea la despărțire. Mi-ar fi plăcut să vă arăt orașul.
Ne întoarcem la finalul lunii să luăm avionul înapoi acasă, poate ne vedem atunci.
Să-mi scrieți pe WhatsApp, zice ea, în timp ce taie un număr de telefon și adaugă altul pe cartea ei de vizită. Acesta e numărul meu personal. Trebuie să ne mai vedem.”
