I-am furat iubita colegului meu

– și am stat acolo trei ani. Despre faptele care m-au dus în penitenciar nu spun decât atât: mi-am meritat pedeapsa.

Pe timpul detenției, mi-am făcut un prieten, un confident, un tovarăș de suferință, Dumitru, cu trei ani mai mare decât mine. El fusese condamnat la șapte ani de închisoare. L-am găsit acolo. După plecarea mea, urma să mai stea doi ani. Nu l-am mai văzut de atunci și mi-a rămas vie curiozitatea de a ști ce s-a ales de viața lui, după ce o parte din biata lui viață i-am furat-o eu

– și veți vedea cum.

Cu o zi înainte de plecarea mea din închisoare, mi-a zis că i-ar fi plăcut să-mi povestească un lucru, deoarece bănuia că eu, mai mult decât alții, aveam să-l înțeleg. I-am spus că, pentru mine, ar fi fost un privilegiu să-l ascult. S-a uitat la mine cu atenție, ca să-și dea seama dacă i-o spusesem din amabilitate. Apoi a început să povestească.

După ce omorâse un om din întâmplare (în limbaj juridic s-ar traduce „din culpă”, adică fără intenție), Dumitru plecase la pușcărie lăsând în urmă ceva sacru. A spus chiar așa: sacru. Era un cuvânt surprinzător pe buzele lui. Ca un cuvânt străin.

Era vorba de o femeie, o celibatară frumoasă pe nume Georgiana, cu care Dumitru se iubise atomic, stelar, câțiva ani.

Georgiana îi promisese lui Dumitru că îl va aștepta până la ieșirea de la zdup, așa cum l-a așteptat Penelopa pe aventurierul acela care se bătea cu troienii în loc să-și vadă de casă și de familie. Da, Ulise avea soție, copil, câine și o casă frumoasă (regească) pe o insulă din Marea Ionică, unde, acum, un voiaj te-ar costa cât leafa pe un semestru.

Dar el preferase războiul. și pentru ce? Adică pentru cine? Pentru nevasta rea de muscă a venerabilului Menelaus, regele Spartei. Dumitru mi-a povestit despre Georgiana în termeni atât de incitanți, încât mi-a încolțit gândul tainic s-o văd și eu, din curiozitate, după liberarea mea care bătea la poartă. Camaradul meu din pârnaie îmi spusese, cu precizie, unde stă frumoasa Georgiana. Femeia locuia într-un orășel de pe malul Dunării, pe o stradă cu nume de arbori.

La despărțire, eu și Dumitru ne-am jurat prietenie veșnică.

Halal prietenie… Mi-am trădat în cel mai josnic mod tovarășul de detenție. Mă rog, aceasta este o lamentație de ordin moral ce mă privește doar pe mine; să nu credeți că Georgiana se apucase să-l aștepte șapte ani pe ocnaș. Urma să aflu că, de la arestarea lui Dumitru, Georgiana se măritase… și apoi divorțase. Nu pierduse timpul.

Deci, iată-mă liber ca și înainte cu trei ani! în ceea ce mă privea, „liber” semnifica o persoană care nu avea pe nimeni. și m-am dus s-o caut pe Georgiana…

Eu sunt bucureștean. Drumul până la Calafat l-am parcurs cu un nenorocit de tren pe care l-am luat de la Craiova. Trenul acela a oprit în enșpe gări și halte. Ajuns în orașul dunărean, am găsit repede strada pe care mi-o notasem în minte, strada Teilor. Gândul că am făcut drumul degeaba nu-mi era străin; mă întrebam: „Oare femeia din visurile penitenciare mai locuiește aici?”.

Da, mai locuia! și a fost surprinsă văzând la ușa ei un străin. însă era un străin chipeș, spilcuit, bine conservat (cel puțin în ultimii trei ani), al cărui zâmbet seducător i-a atenuat suspiciunile.

— Domnișoara Georgiana Mușat?

— Da.

Costumul meu italienesc, parfumul tabac cu care mă dădusem, buchetul de flori, dicția îngrijită, de bucureștean școlit, toate acestea au contribuit la prima impresie. Dintr-un impuls spontan, venusian, m-a invitat în casă -gest pe care ar fi putut să-l regrete în alte circumstanțe.

Tovarășul meu de detenție nu exagerase, era frumoasă. și avea la bord doar treizeci și trei de ani. Când i-am zis că îi aduc vești de la Dumitru, s-a zburlit și a strigat că nu dorește vești de la Dumitru, că n-o interesează. Devenind din nou bănuitoare, a început să mă privească cu ostilitate și m-a întrebat:

— Ai fost cu el la pușcărie?

— E un fel de a spune… Sunt un fost gardian al închisorii.

I-a venit inima la loc și mi-a făcut o cafea. Cred că avea chef de pălăvrăgeală, de auditoriu. Mi-a turuit vrute și nevrute din viața ei, pe care o califica drept eșuată, cel puțin din punct de vedere sentimental. Am consolat-o:

— Nici eu n-am avut noroc în dragoste. Bine, măcar, că m-a pricopsit Dumnezeu cu un spațios apartament în București… Nici cu banii nu stau rău…

Nu mințeam. N-am intrat la închisoare degeaba. Din vorbă în vorbă, ne-am împrietenit… La plecare, i-am dat adresa mea dimpreună cu numărul de telefon și am invitat-o la București, ca să-i arăt minunile marelui oraș. După numai trei zile, m-am pomenit cu ea la ușă, încadrată de două valize. Păi, ce, numai eu la ușa ei?

Am primit-o ceremonios, ca pe o prințesă, și m-am oferit s-o găzduiesc oricâtă vreme ar pofti. Trec peste un maldăr de amănunte nerușinate și consemnez că i-a plăcut apartamentul, i-a plăcut Bucureștiul, iar de fermecătoarea mea persoană îi plăcuse dinainte, așa cum v-am spus cu modestie.

Prinsă în atmosfera frenetică a capitalei și a subsemnatului, Georgiana – încurajată de mine – a hotărât să nu se mai întoarcă la Calafat. I-am propus într-o doară:

— Vrei să ne căsătorim, ca să nu mai fim lupi singuratici?

Ea mi-a răspuns cu seriozitate că da. Eu n-aveam nimic de pierdut; e frumoasă, focoasă și educabilă. După două luni, i-am pus pirostriile. Astfel, eu devenisem un domn respectabil, iar ea devenea, fără îndoială, o doamnă. După un timp, i-am zis:

— E un noroc că locuim în București, un oraș atât de mare, atât de populat, în care poți să te pierzi sau să te ascunzi cu ușurință.

— De ce spui asta?

— Peste un an și jumătate, e bine să nu ne găsească Dumitru. A mai omorât un om.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE