Ieri dormeam în gară, azi fac bani la țară

De trei ani, de când ne căsătoriserăm, eu și Aura, soția mea, ne tot mutam cu cortul de la o gazdă la alta, mai mult de cinci-șase luni nu stăteam într-un loc. Ba murea proprietarul și copiii lui nu mai voiau să închirieze, ba eram anunțați de acesta, cu păreri de rău, că intenționa să vândă casa, ba mai intervenea nu știu ce problemă și eram nevoiți să părăsim locuința. Sătui de viața pe care o duceam, ne-am hotărât să facem un credit la bancă și să ne cumpărăm un apartament al nostru. Ne-am prezentat în fața unui consilier, ne-am interesat de condiții și, chit că ne-am cam bosumflat, am început să ne agităm ca să strângem banii necesari pentru avans. Nu are sens să vă plictisesc acum povestindu-vă cum am bătut din ușă în ușă la prieteni și rude, cerându-le ajutorul. Cel mai mult ne-au ajutat nașii noștri de cununie, ei ne-au dat cei mai mulți bani. Eu nu câștigam deloc bine, eram redactor la un radio local, iar soția mea, contabilă primară. Banii nu ne dăduseră niciodată afară din casă, iar perspective de îmbunătățire a situației nu prea se întrevedeau. Asta era situația. Totuși, până la urmă, am obținut împrumutul acela și astfel ne-am mutat în casă nouă. Firește, dacă nu reușeam să plătim ratele, apartamentul trecea în proprietatea băncii.

Vă spun toate amănuntele astea, pentru că ele sunt importante și au declanșat, de fapt, toată aventura noastră.

A doua zi după ce ne-am mutat, i-am chemat pe nași la noi, să sărbătorim evenimentul.

— Ei, hai noroc, copii, să fiți fericiți și să o stăpâniți sănătoși! a toastat nașul, din capul mesei.

— Mulțumim, nașule, pentru ajutor, că dacă nu erați tu și nașa, acum băteam din ușă în ușă, căutând o gazdă…

— Păi cum să nu vă ajutăm? Doar suntem părinții voștri spirituali! Aveți grijă să plătiți ratele la timp și, dacă aveți cum, să ne mai dați și nouă din banii pe care vi i-am dat, nu toți deodată, puțin câte puțin… a zis el, mai în glumă, mai în serios.

— Păi promisiunea e promisiune, nu așa am stabilit!

Aura mi-a aruncat o privire semnificativă și mi-a tras un picior pe sub masă. După ce au plecat, a ținut să-mi spună:

— Cam nesimțit, nașu’ ăsta! Nici nu ne-am mutat bine și ne și cere banii înapoi…

— Ei, lasă și tu acuma… Omul a vrut doar să fie prevăzător.

— Mă rog, cum spui tu…

Prima rată a fost și ea sărbătorită. Aproape ne-am îmbătat de bucurie că am reușit să o achităm! Următoarele șase parcă au fost ceva mai ușoare. Apoi însă… Aura a primit o mare lovitură și, odată cu ea, și eu: firma la care lucra s-a restructurat și soția mea a fost a zecea trecută pe lista cea neagră. Am fost disperați în perioada aceea, însă acesta era doar începutul. Aura nu-și găsea de lucru, banca ne presa să achităm ratele, leafa mea era ca vai de ea, rămâneau fără bani de pâine. Ni se părea că s-a sfârșit lumea…

Nu mai reușeam să facem față cheltuielilor. și n-am mai putut plăti ratele pentru apartament. Nașilor nici vorbă să le putem da ceva înapoi. în plus, eu și Aura ajunseserăm să ne certăm ca chiorii.

— Tu ai fost cu ideea să mergem la bancă pentru un credit! Tu să le achiți! Eu ți-am zis să mai așteptăm puțin… țipa ea la mine, frământându-și mâinile.

— Ba și tu ai fost de acord! Din câte țin minte, chiar ai sărit în sus de bucurie!

— Da, dar pe atunci aveam serviciu, acum sunt șomeră! Tu, ca bărbat și cap de familie, trebuia să te gândești și la o asemenea variantă! Acum ce facem? Or să ne dea ăștia afară din casă!

Singura soluție era să strigăm în gura mare că avem nevoie de ajutor. Așa am făcut, bătând pe la ușa tuturor cunoscuților și rudelor mai apropiate sau mai îndepărtate (nici eu, nici Aura nu aveam părinți, așa ne-a fost dat, să ne întâlnim două suflete singure pe lume), însă mai toți ne ajutaseră cu banii pentru avans, așa că de unde să ne mai dea? într-o ultimă încercare disperată, ne-am dus iar la nași și i-am rugat să nu ne lase la ananghie.

— Doar până lucrurile vor reintra în normal… Aura o să-și găsească de lucru și necazurile se vor termina, le-am spus.

Au bodogănit ei ce au bodogănit, dar în ziua următoare am scăpat de datoria pe o lună. Din păcate, nimic nu s-a schimbat, iar nașii noștri, în loc să le dăm noi lor bani, ne-au plătit tot ei o altă rată. în aceeași seară însă, ne-am trezit cu ei la ușă:

— Copii, trebuie să vorbim. Așa nu se mai poate. V-am ajutat destul. Nu mai zic că nouă nu ne-ați dat nimic înapoi, treacă de la noi… Dar avem un băiețel de crescut, prea bogați nu suntem, nu vă mai putem ține în spate la nesfârșit.

Gata, descurcați-vă singuri…

De aici și până să ne trezim pe drumuri, doar cu două genți de voiaj în mână, nu a mai fost decât un pas. Prietenii ne-au ajutat o perioadă și ne-au găzduit, pe rând, câte o săptămână, două, căci bani de chirie nu mai aveam.

La început, ei au fost drăguți cu noi. Ne căinau și încercau să ne alunge gândurile negre. Dar încet, încet, se să-turau de înghesuială și căutau un motiv ca să nu-și mai împartă casa cu altcineva. Cel mai adesea, pretextau că administratorul se luase de ei, că nu treceau mai multe persoane la întreținere, și, cu delicatețe, ne sugerau să ne căutăm un alt acoperiș deasupra capului.

Trecuseră mai bine de șase luni de când rămăseserăm fără casă și cam epuizaserăm toate soluțiile locative. Nașii nici n-au vrut să audă să stăm la ei, așa că ne-am mutat… în gară! După două zile, ne-au dat afară și de acolo. încotro s-o apucăm? Tot colindând străzile orașului, Aurei i-a venit o idee:

— Auzi, Bogdane, ce-ar fi să mergem la țară, la mătușa mea? I-a murit bărbatul anul trecut și nu are pe nimeni ca s-o ajute… Ne-ar primi cu dragă inimă, ea e singura mea rudă…

— Să mă mut la sat? Nu prea sunt încântat…

— Mătușa se plângea că a primit o grămadă de pământ înapoi, pe care nu are cu cine să-l lucreze. Adică ar avea oameni, dar nu are cu ce să-i plătească. ți-am spus cât e de supărată că nu mă duc pe la ea. De doi ani îmi tot dă tele-fon și mă roagă s-o vizitez. Am putea sta acolo…

Am rămas puțin pe gânduri, apoi fața mi s-a luminat:

— Da’ știi că nu-i o idee rea? Eu pot face naveta… Apoi, dacă lucrurile merg bine, adică dacă văd că pot face ceva pe-acolo din care să scot bani, mă las de munca la radio!

Ne-am urcat în primul tren care mergea spre satul mătușii, cu teamă în suflet, pentru că era ultima noastră șansă de supraviețuire. Unde mai pui că nu aveam nici măcar bani de pâine, de bilet nici nu mai vorbesc! și, ca să fiu cinstit până la capăt, habar n-aveam cum o să fim primiți de mătușa Aurei… Era acasă. Când ne-a văzut în poartă, slabi, cu hainele răvășite și cu gențile în mână, a înțeles pe loc totul și a început să plângă. A făcut imediat o mămăliguță cu brânză, pe care am devorat-o instant, căci nu mai mâncaserăm de nici nu mai știam când. După masă, i-am spus:

— Mătușă, noi am vrea să rămânem aici. Să stăm cu dumneata, să lucrăm pământul, să te ajutăm în gospodărie… Poate facem și vreo afacere, cine știe?! Aura, dacă are noroc, își găsește și ea ceva de lucru prin comună… Ne-ai salva dacă ne-ai primi…

— Apăi, copii, ce să vă spun, mă bucur că vreți să îmi dați o mână de ajutor. Dar să nu vă imaginați că viața e ușoară sau prea ieftină… Prin sat, de lucru nu prea este, așa, ca pentru Aura… Iar la pământ și în gospodărie, ca să iasă treabă bună, trebuie să muncească cel puțin doi oameni, nu unul. Trebuie să vă treziți devreme, să munciți din zori până în noapte, iar rezultatele or să se vadă de-abia peste câțiva ani. Ceva bani de pornire aveți?

— Nu…

— Ei, atunci o să fie greu, tare greu…

Ce mai aveam însă de pierdut? Nimic… Nu pot descrie în cuvinte câte greutăți am îndurat. Așa cum cred că vă dați seama, am lăsat baltă radioul, dedicându-mă în totalitate lucratului pământului. Am închiriat un tractor cu ziua și m-am apucat de treabă. Aura a muncit cot la cot cu mine, de nu o mai recunoșteam. Mătușa se minuna de noi, nevenindu-i a crede. Când ne întorceam acasă, rupți de oboseală, în crucea nopții, ne întreba:

— Mai puteți, copii?

— Mai putem, mătușă! Ce altceva să facem? Să nu uiți să ne trezești mâine în zori!

După un an, am început să vedem, cum se spune, luminița de la capătul tunelului. Dar era departe, tare departe încă și de-abia pâlpâia! Astfel, după un an de zile în care am semănat, am îngrășat pământul, l-am plivit de buruieni, am cules și am vândut cartofi, am reușit să angajăm trei oameni ca să ne ajute.

în anul următor, a fost deja mai ușor. Din banii câștigați, am cumpărat câteva oi și lucrul ăsta s-a simțit imediat la stomac și la buzunar: mâncam lapte și brânză până pocneam, vindeam lâna și mai tăiam și câte un miel.

De la o vreme, oile înmulțindu-se, am început să vindem lapte, mai întâi pe la țăranii din sat care nu aveau, iar apoi, direct la piață. Am fi vrut noi să-l dăm la fabrică, dar nu aveam chiar atât de mult. Anul care a urmat a fost și mai bogat. Vindeam cartofii cu sacii, imediat după cules, iar laptele și brânza se duceau într-o clipită.

Fără să stăm prea mult pe gânduri, am cumpărat și o vacă. încet-încet, ideea unei microferme a început să fie din ce în ce mai stăruitoare în mintea mea, dar Aura îmi zicea:

— Potolește-te și nu mai visa atât de mult! De unde bani pentru așa ceva? Animalele nu sunt precum cartofii, alea cer de mâncare! Vezi că nici cu cincisprezece oi și-o vacă nu ne e ușor…

Eu însă nu am ascultat-o. îmi intrase în cap să mă fac fermier și cu asta basta! Dacă m-ar fi auzit prietenii, s-ar fi minunat…

într-o dimineață, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la primărie. Voiam să văd dacă există vreun program finanțat din afară pentru micii fermieri. Cred că luni de zile am bătut drumul până acolo, dar degeaba.

Când începuseră să mă lase și curajul, și răbdarea, vestea cea bună a venit. Nu singură, evident, ci însoțită de una mai puțin bună: ca să ai o șansă la finanțare, trebuia să ai un dosar beton și un program bine făcut, din care să reiasă clar cum că produsele urmau să se vândă bine, că aveai să te ții serios de treabă și altele asemenea.

Cum eu nu mă pricepeam să fac un astfel de dosar, m-am gândit că cel mai în măsură să mă ajute ar fi fost nașul meu. Dar cine mai avea curaj să bată la ușa lui? și, dintr-odată, mi-a venit ideea…

— Bună ziua, nașule, bucuros că mă vezi?

— Bună… Bogdane. Credeam că ați dispărut! Ai venit să-mi dai banii?

— Chiar de asta am venit! Dar nu mă inviți înăuntru?

Dezmeticindu-se, nașul m-a invitat în casă. Acolo, la un pahar de vorbă și de vișinată, limbile ni s-au dezlegat. Cu atât mai mult cu cât am reușit să-i dau o parte din banii pe care i-i datoram.

îl rugam, în schimb, să mă ajute cu proiectul, urmând ca, dacă se aproba și afacerea mergea, să-i înapoiez și restul de bani, plus încă ceva pe deasupra. Nașul, despre care puteai să spui orice, dar numai altruist și generos nu, a întrevăzut imediat posibilitatea de a câștiga ceva bani fără niciun risc, și a acceptat imediat să mă ajute.

După luni de așteptare, răspunsul a venit: primeam finanțarea! Nu vă pot spune cât am muncit, și eu, și Aura, și toți oamenii pe care îi angajaserăm. Dar a meritat!

Acum, după doi ani de când avem mica noastră fermă, schimbarea se vede cu ochiul liber: alături de casa mătușii se ridică o construcție nouă care, cu mila lui Dumnezeu, va fi casa noastră peste câteva luni. Ne-am luat o mașină, avem zece vaci și treizeci de oi, iar cartofii noștri, îngrijiți cum scrie la carte, sunt căutați în tot județul.

Avem acum și mai mult pământ, pe care l-am cumpărat cu bani buni de la alți bătrâni din sat, cărora nu avea cine să li-l lucreze.

Bineînțeles că nu i-am uitat nici pe nași sau, mai bine zis, ei nu ne-au uitat pe noi: o dată la câteva săptămâni, vin în vizită la un grătar, în curte. De fiecare dată, nașul pune mâinile în șolduri, face ochii roată, să cuprindă toată gospodăria, apoi spune:

— Trebuie să recunoști, finule, că am făcut o treabă bună împreună!

Tot de fiecare dată, îmi vine să-i spun ceva de dulce, cum e vorba, legat de cât muncise el la fermă, dar mă abțin. Nașa și Aura pun la cale viitorul copilului nostru, care va veni pe lume în doar câteva săptămâni…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE