N-am ce discuta cu mama. Ea crede că aşa e lăsat pe Pământ, ca femeile să mănânce bătaie de la bărbații lor
Urmărește Libertatea in Google Discover
M-am gândit foarte mult înainte de a scrie această scrisoare. M-am întrebat dacă e cazul ori nu să aştern pe hârtie o poveste tristă şi să o trimit spre publicare. Ce m-a determinat să fac acest pas? M-am gândit că multe dintre persoanele care vă citesc sunt femei ca mine... Femei obişnuite, care au luat şi ele, în viața lor, măcar o palmă de la bărbații lor. Din moment ce statisticile arată că, la noi în țară, o femeie din trei e agresată în familie, atunci e logic de presupus că şi cele care vă scriu şi care citesc revista au fost sau sunt încă victime. Mi s-ar putea spune că n-are rost să vorbesc despre o suferință pe care o împărtăşesc atât de multe femei.
Cuprins:
Ar trebui să propun o poveste frumoasă, fiindcă de bătaie, de nenorociri suntem sătule, noi, femeile
Eu cred că tocmai aici greşim! Considerăm că a fi agresate e ceva ruşinos, ca o boală ori un handicap. Şi nu vorbim despre ceea ce ne face ruşine, nu-i aşa? Ne băgăm capul în nisip şi gândim că suferința noastră nu priveşte pe nimeni. Nimic mai fals! Am observat că femeile acceptă prea uşor comportamentul violent al bărba ți - lor. Foarte puține dintre noi avem cura - jul să vorbim despre viața noastră aşa cum este ea într-adevăr. Îmi amintesc o scenă pe care am văzut-o cu ani în urmă, în timpul unui seminar desfăşurat la Craiova pe tema „violenței domestice“: în pline discuții teoretice, lipsite de orice emoție, o femeie din audiență s-a ridicat şi i-a întrerupt pe acei „experți“ spunând simplu, răspicat:
— Pe mine m-a bătut bărbatul...
Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, am văzut-o ruşinată, dar o imensă reacție de simpatie din partea tuturor celor din sală i-a readus zâmbetul pe buze. Femei ca ea, dacă ar fi mai multe, ar schimba cu siguranță ceva în lumea asta a violenței. Acum ceva timp, am văzut pe posturile de televiziune o campanie împotriva violen ței în familie. M-am bucurat că în sfârşit această problemă a început să fie luată tot mai în serios, odată cu anii. Fetița mea de nouă ani, după ce a văzut acel videoclip, n-a mai scos o vorbă timp de câteva ore. S-a ascuns în camera ei şi n-a mai vrut să-mi deschidă uşa. Când a reapărut în sfârşit, m-a întrebat de ce au dat-o pe doamna aceea la televizor.
— Nu pricep deloc de ce au filmat-o pe acea doamnă... Era lovită rău, căzuse şi o călcau toți în picioare... O să râdă de ea toți cei care văd clipul! Înțelegeți ce vreau să spun? Până şi copila mea a ajuns să fie pervertită de această concepție a ruşinii pe care o resimte victima. Adică, după ce că eşti bătută, să-ți mai fie şi ruşine! Ție, nu călăului care te-a învinețit! Este mentalitatea împărtăşită şi de fetița mea, care a crescut într-un mediu violent, a văzut cum mama sa încasa bătăi crunte. Nu i se pare normal ca mama ei să fie chinuită, dar deja e de părere că această situație trebuie să fie cunoscută numai de noi, cei ai casei. Aceeaşi părere o aud de la capătul opus al scării vârstelor, de la maică-mea:
— Lasă, Maria... Treacă de la tine... Îndură şi tu, ce să faci?, că aşa-i bărbatul, îşi iese mai repede din pepeni... Îți mai dă şi el o palmă... N-ai ce face, trebuie să stai. Ce altceva poți face? Asta-i soarta femeii, aşa am trăit şi eu cu taică-tău! Doar îți aminteşti foarte bine când mă umfla în bătaie şi apoi ne gonea pe toți de-acasă, în miez de noapte?! De câte ori nu am dormit pe la vecini?
— Păi, dacă tu ai fost chinuită, trebuie să trăiesc şi eu la fel? De ce trebuie să înghit pumnii lui Costin? Mama se uita la mine cu reproş.
— Vrei să ne faci de râs? Să pleci de acasă după atâția ani de căsătorie? Ce-o să zică lumea? Vrei să ne arate cu degetul, că ia, uite, fetei lui nea Vasile i s-a urât cu căsnicia? Că ți-ai găsit vreunul şi de-aia ai plecat? Ce-i?! Trăieşti rău cu el? Nu-ți aduce bani acasă?! Se duce cu altele? Se mai îmbată şi el, ca bărbatul, şi-ți mai trage câte una... Dar poți să ştii că nu ai şi tu partea ta de vină? De ce nu-l laşi în pace, de ce taberi cu gura pe el tocmai când se întoarce cu chef? Lasă-l în plata Domnului, că se duce şi se culcă...
— Dar nu-i zic nimic...
— Ei, na, nu-i zici! Îl întărâți! Păi normal că-şi iese din pepeni! Lasă şi tu clonțul mai moale şi o să vezi că se mai potoleşte şi el...
N-am ce discuta cu mama. Ea crede că aşa e lăsat pe Pământ, ca femeile să mănânce bătaie de la bărbații lor şi că ele nu trebuie să-i contrazică în nicio privință. În familia ei, femeia a mers întotdeauna în spatele bărbatului. Mi-o amintesc cărând sacoşe grele, în timp ce taică-meu mergea înainte, cu pălăria pe-o ureche şi cu mâinile-n buzunare, fluierând. Mama n-a crâcnit vreodată şi de aceea mă îndeamnă şi pe mine să îndur. Numai că eu nu vreau ca fetița mea să crească în mediul acesta, pregătindu-se parcă să devină, la rândul ei, victima altui bărbat. Întrebările ei – care s-au îndesit în ultima vreme – despre orice campanie împotriva violenței sau orice emisiune legată de violență de la televizor m-au determinat să fac acest pas, cel de a vă scrie şi de a mărturisi „ruşinoasa“ situație în care m-am aflat:
„Da, soțul meu mă bate crunt şi fără niciun motiv, de ani de zile! Şi mie nu mi-e ruşine de asta, lui ar trebui să-i fie, fiindcă nu e om, ci animal!“
Trebuie să se schimbe ceva, trebuie să determinăm autoritățile să ia măsuri, să adopte legi aspre, care să nu le mai permită brutelor să le maltrateze pe cele care ar trebui să le fie egale. Femeile, pe de altă parte, ar trebui să-şi dea seama, să conştientizeze faptul că nu trebuie să se mai lase călcate în picioare. — Să plec? Dar unde să mă duc? e întrebarea pe care şi-o pun cele mai multe dintre femeile agresate. Aceasta este întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu. N-am unde să mă duc! Chiar dacă am un salariu bunicel, nu-mi permit să-mi închiriez o garsonieră şi să pot acoperi celelalte cheltuieli. Singură nu-i pot oferi o viață normală fetiței mele. Economic, depindem de bărbați. Am mai discutat cu multe femei aflate în aceeaşi situație cu mine şi ele mi-au zis acelaşi lucru: că ar fugi mâncând pământul, nemaiuitându-se în urmă, dar nu au unde. Atâta timp cât tu, femeie bătută, plină de sânge, eşti obligată să ieşi în stradă, în mijlocul nopții, împreună cu copiii, iar el, bătăuşul, rămâne bine mersi în casă, văzându-şi de ale lui, culcându-se în patul cald în timp ce tu hoinăreşti în frig, storcându-ți creierii ca să vezi unde poți dormi în acea noapte şi în cele ce vor urma, eu zic că statutul nostru nu se va schimba. Vom fi în continuare victime, vom fi bătute la fel ca înainte.
— Indiferența te face complice? Cum adică? mă întreabă fata mea, când aude asta sau ceva de genul ăsta la televizor. Citesc în ochii fetiței mele nedumerirea şi încerc să-i explic. Complici sunt vecinii care nu se amestecă, deşi aud urletele de durere, cei care-şi mută privirea într-o parte, ca să nu fie nevoiți să te întrebe de ce ai o chiul vânăt. Tot un gest de complicitate este datul din umeri al învățătoarei, atunci când elevul îi spune că nu şi-a făcut temele fiindcă toată seara mama lui a fost bătută de tata. Complice e şi maică-mea, cu sfaturile ei „înțelepte“. Asta înseamnă tot ceea ce vedem în campaniile împotriva violenței în familie: tăcând, devii la fel de vinovat ca cel care loveşte, fiind că tăcerea ta îl încurajează pe criminal. Eu aşa cred şi sunt sigură că multe femei aflate în situația mea sunt de acord cu ceea ce am scris. Trebuie să se schimbe ceva, trebuie să vorbim. Altfel vom ajunge ca peste ani să intrăm în pielea mamelor noastre, să le zicem fetelor noastre, măritate şi cu copii:
— Lasă, mamă, suportă şi tu, asta e soarta femeii! Nu ştii câtă bătaie am mâncat şi eu de la taică-tău?
Eu nu vreau să ajung să-i spun copilului meu aşa ceva. Nu vreau ca fata mea să trăiască în teroare, să tresară noaptea la orice zgomot, de teamă că e el, bărbatul care se întoarce de la cârciumă şi te ia la bătaie din te-miri-ce. Nu vreau să-şi păzească mereu spatele, ca mine, să fie mereu în gardă, să se simtă victimă toată viața.
