Marea mea dragoste s-a întors după 34 de ani

Cu doar câteva zile în urmă, viața mea avea să se schimbe radical. înainte de a pleca la București, o sunasem pe Miruna să mă asigur că totul e în regulă:

— Mami, să-mi spui exact la ce oră ajunge microbuzul ca să vin să te iau de la autogară! mi-a spus Miruna, la telefon.

— Pe la 5, așa ne-a comunicat șoferul.

Stabilită în București imediat după terminarea facultății, Miruna și-a găsit un loc de muncă, s-a măritat și, împreună cu soțul ei, a cumpărat un apartament. Din când în când, mai ve-neam la ei în vizită, îi mai ajutam cu treburile casei și cu mâncarea, mai ales că eu rămăsesem singură, de când cu moartea lui Mircea.

Nici nu plecasem bine din Focșani și a avut loc accidentul. Microbuzul în care mă aflam s-a lovit frontal de o mașină verde, care venea din contra-sens. Norocul nostru, al tuturor, a fost că ambele mașini aveau viteză mică, dar chiar și în aceste condiții, toți pasagerii au fost duși imediat la spital.

— Nu e grav, sunt bine, stai liniștită! i-am zis Mirunei la telefon.

— Venim spre tine, ne-am învoit de la serviciu și venim spre tine!

— Doar mă consultă ca să fie siguri că totul e în regulă. și îmi fac analizele… Apoi, gata, mă externează, nu are rost să veniți! insistam eu.

Aveam emoții pentru Miruna, era însărcinată în luna a șaptea și nu doream să-i dau și eu palpitații, mai ales că eram în regulă. Scăpasem cu viață, aveam doar o durere surdă la mâna stângă, peste care căzusem în timpul impactului, și-atât. Altceva mă pusese pe gânduri. De fapt, ca să fiu mai concretă, altcineva.

Mă uitam la el și mă întrebam dacă să-l abordez sau nu. Părea neliniștit, se plimba permanent. Mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la el:

— Fiți amabil…

Nu am apucat să termin ce aveam de spus, că între mine și el s-a interpus o asistentă cu un teanc de hârtii în mână.

I s-a adresat lui, anunțându-l că îi sosiseră analizele:

— Sunteți în cea mai bună stare, trebuie să fiți atent puțin la colesterol. Mâine cel târziu vă facem externarea!

Bărbatul a zâmbit, a luat certificatul cu analize, l-a mototolit și l-a pus în buzunar. și-a aranjat pansamentul din dreptul ochiului și a dat să plece, să-și continue plimbarea.

— Fiți amabil! am strigat eu după el. S-a întors, s-a uitat la mine și nu a spus nimic.

— Pot să vă însoțesc?

— Ce v-ar face să însoțiți un bărbat aflat în suferință?

— Ei, nu e chiar așa… Eram aici când au sosit analizele, sunteți bine, n-aveți de ce să vă faceți griji. Iar cu ochiul…

— Ne cunoaștem de undeva? a spus el, brusc.

— Asta aș vrea să aflu și eu, i-am răspuns.

Se uita la mine cu o privire pe care numai o singură dată în viața mea o mai văzusem. Parcă îmi căzuse o cărămidă în cap. Primăvara despărțirii noastre fusese cea mai ploioasă dintre toate primăverile pe care le trăisem până atunci. Ploua în neștire. „Plouă în oraș cum plouă-n inima mea”, vorba poetului. Mint. în inima mea, nu era nici măcar o picătură minusculă. Dimpotrivă, mă simțeam ușurată. Reușisem să scap de Sorin, un tip cu un an mai mare ca mine, care mă copleșise cu declarații de dragoste, invitații în oraș (puține dintre ele onorate!) și insistența de a deveni iubita lui. Mai mult de două săptămâni nu putusem fi prietenă cu el, nu că ar fi avut ceva, era OK ca om, ca bărbat. Eu însă nu aveam de gând să mă leg la cap cu o relație stabilă, nu intenționam să-mi găsesc un suflet-pereche.

Eram tânără, aveam viitorul în față, voiam să dau la facultate, și asta conta cel mai mult. Am călcat în picioare sentimentele acestui băiat, am dat la facultate, am luat și, în studenție, l-am cunoscut pe Mircea. Povestea mea cu Mircea o știți, am rezumat-o mai sus, chiar la începutul mărturisirii mele. Ceea ce nu știți e cum a continuat povestea mea cu Sorin. După mai bine de treizeci de ani…

— Te știu sigur de undeva. Chipul tău îmi pare foarte familiar…

— Valeria e numele meu…

— Eu sunt…

— Sorin! am completat.

— Da, Sorin, a confirmat el.

Misterul se dezlegase. Ne-am luat de braț, nu ne-am spus nimic și ne-am dus în curtea spitalului. Ne-am așezat pe o ban-că, ne-am aprins câte o țigară și, aproape mecanic, i-am povestit toată viața mea din momentul despărțirii de el, până în clipa în care ajunsesem la spital.

— După primăvara aceea, a venit și pentru mine, în sfârșit, soarele… Am dat la facultate și eu, am luat, am terminat facultatea și după aceea m-am însurat. Nu am avut copii, soția mea nu putea să facă, avea o problemă medicală. Mi-am dorit foarte mult copii, eram pornit chiar să adopt unul. Dar nu a fost să fie… Dumnezeu avea să-mi arate că soția urma să-mi devină, pe lângă iubită, și… copil. S-a îmbolnăvit de cancer și cinci ani de zile am îngrijit-o ca pe propria fiică…

— Condoleanțe, Sorin! îmi pare rău să aud asta și de la tine. Se pare că ghinionul ne-a urmărit pe amândoi…

— Da, până la un punct, da…

— Dar la spital cum ai ajuns?

— Veneam de la București spre Focșani…

— Stai puțin! Conduci o mașină verde?

— Da! De unde știi?

— Păi, eu mă aflam în mașina cu care te-ai lovit…

Eram subiecții unui film nescris. Nu ne venea să credem. Chipurile ni s-au luminat în mod miraculos. A trebuit să moară doi oameni și să aibă loc un accident pentru ca eu să mă întâlnesc cu bărbatul care mă iubise atât de mult cu treizeci și patru de ani în urmă!

Când a venit Miruna, ne-a găsit îmbrățișați. Se uita când la mine, când la Sorin. Nu înțelegea nimic. M-a întrebat atunci: „Mamă, ce faci?”. I-am răspuns mai mult decât explicit: „Uite, mă bucur că Dumnezeu l-a trimis înapoi pe taică-tău!”.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE