Nu știe soția ce știe tot satul…

Cunoașteți vorba aceea: „Nu știe bărbatul ce știe tot satul”? E valabilă și în cazul meu, firește, dacă se înlocuiește „bărbatul” cu „soția”. Faptul că soțul meu, Valentin, are o amantă l-am aflat în mod întâmplător și cu totul surprinzător, într-o zi când băiatul nostru cel mic a făcut o criză de apendicită. L-am internat la spital și m-am îndreptat în

viteză spre casă, căci trebuia să-i duc pijama, prosop, ceai și alte mărunțișuri. Ne așteptau pe amândoi cinci zile de „vacanță” forțată, petrecute la spital.

Pe drum, m-am oprit la firma unde lucra Valentin, ca să-i dau vestea neplăcută și instrucțiunile de rigoare pentru cât avea să stea singur. Așa a fost să fie, să aflu atunci, căci dacă mi-ar fi mers telefonul mobil în acea zi, dacă nu s-ar fi descărcat bateria, poate că nici până acum n-aș fi știut nimic…

Valentin nu era în birou. Un coleg de-al lui, despre care am aflat mai târziu că îi punea apartamentul la dispoziție pentru micile lui escapade, a făcut fețe, fețe:

— A, doamna Reli, Valentin nu știa că veniți… Parcă l-am auzit spunând că-i e foame, cred că a ieșit să cumpere ceva de mâncare.

— Bine, am răspuns, grăbită. N-am timp să-l aștept, așa că vă rog să-i transmiteți un mesaj din partea mea.

Recomandări

De ce Tudor Duma zis „Maru”, dealerul de droguri al lui Vlad Pascu, a fost pedepsit cu indulgență de instanța de fond: „A vândut doar canabis, o substanță care nu e greu de procurat”

— Cu multă plăcere…

— Spuneți-i, vă rog, că Bogdan a făcut o criză de apendicită și m-am internat cu el. Azi îl operează. II așteptăm la spital, cât mai repede. Poate se învoiește de la serviciu, dacă are cum. Mulțumesc, acum nu mai pot sta, trebuie să plec!

Coboram deja treptele când m-a ajuns din urmă o colegă de-a lui Valentin.

— Să nu mi-o luați în nume de rău, mi s-a adresat ea, uitându-se în jur, de parcă voia să se asigure că nu e văzută. Dar m-am gândit că poate ar fi cazul să știți: soțul dumneavoastră nu e la cumpărături, e la întâlnire cu Anișoara. Dar să nu spuneți, vă rog, că știți de la mine, nu vreau să fiu amestecată în treaba asta…

Nu-mi venea să-mi cred urechilor de ce auzeam. Până să mă dezmeticesc, femeia aceea îmi întorsese spatele și se îndepărta în grabă de mine. M-am dus după ea.

— Stați puțin, i-am zis. îmi aruncați așa, trei vorbe, și plecați ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum puteți să faceți o asemenea afirmație?

— Cum pot? a zis ea, punându-și mâinile în șolduri. Dar el cum a putut să mă mintă un an întreg, spunându-mi că o să divorțeze de tine și că o să mă ia de ne-vastă? Ca să-mi mărturisească pe urmă, vezi Doamne, că nu poate divorța, că are copii de crescut, că trebuie să pară, măcar de ochii lumii, o familie…

Recomandări

Fabrică de pașapoarte românești falsificate, descoperită la Kiev. Cât costa documentul fictiv

Deodată, femeia trecuse la tutuială, dar nu m-am sinchisit de amănuntul ăsta. M-am sprijinit de zid, căci îmi tremurau genunchii.

— Nu te cred, am izbutit să articulez, trecând, la rândul meu, fără să-mi dau seama, la persoana a doua singular.

— Nu mă crezi, treaba ta, dar să știi că, dacă m-a părăsit pe mine pentru copiii voștri, s-ar putea să nu facă același lucru cu fufa asta care i-a sucit acum mințile! N-ai decât să-l întrebi!

— Nu, nu se poate! Nu știu de ce faci asta, dar nu e o glumă bună. Dacă vrei să știi, e chiar total deplasată!

Am spus asta ca să-l apăr pe Valentin, dar ghimpele îndoielii fusese deja înfipt în inimă. Mă întrebam dacă are dreptate, dacă mi-a spus adevărul, încercam să-mi amintesc dacă avusese perioade când lipsise mai mult de acasă. Căutam urme. Gelozia mi se instalase în suflet.

Nu știu cum am ajuns acasă, cum am luat lucrurile băiatului, nici cum m-am întors la spital. Oricum, gândurile mele s-au îndreptat mai mult spre Bogdan, dar din când în când, pe holul spitalului, așteptând să se termine operația, m-am surprins întrebându-mă dacă era adevărat că Valentin al meu avusese o amantă și acum avea alta sau era doar o răutate de femeie invidioasă cine știe din ce motiv. Cel mai bine era s-o întreb pe Adela, o colegă de-a lui Valentin pe care o cunoșteam. Eram în relații bune cu ea și cu soțul ei. Merseserăm împreună la câteva petreceri. Am reușit să fac rost de o cartelă telefonică și am sunat-o din spital:

Recomandări

De ce au votat tinerii un extremist. Diana Filimon, cofondatoare Gen, știri: „Călin Georgescu e un epigon, nimic altceva. Copiază modele care au funcționat. Este doar accidental un lider”

— Adela? Vreau să te întreb ceva, dar te rog să-mi răspunzi sincer: Radu are cumva o amantă?

La capătul firului s-a făcut liniște, de am avut impresia că, de fapt, Adela îmi închisese. Apoi, am auzit un oftat.

— Da, Reli, așa e… Dar cum de-ai aflat?

— Cum de-am aflat?! am țipat eu. Tu mă întrebi cum de-am aflat? Eu mă întreb cum de nu mi-ai spus până acum, cum m-ai putut minți! Adică ai știut tot timpul? Cred că te-ai amuzat copios când ne vedeai împreună, nu? Ce-ți ziceai? „Ia uite ce proastă și Reli asta, habar n-are că bărbatu-său o înșală!”

— Nu, nu e așa, stai, ascultă-mă! Am vrut de multe ori să-ți spun, dar n-am știut cum… Mă gândeam că-ți stric căsnicia, că s-ar putea întâmpla și așa ceva. Dacă era doar o aventură – cum s-a și dovedit – și eu rămâneam cu voi pe conștiință, cu gândul că v-am despărțit?

— Zău? ți-ai făcut deja procese de conștiință? Care conștiință? Din câte observ, nu prea pari să ai așa ceva!

I-am închis telefonul. Ce să mai discut cu ea? Era clar că nu-mi era prietenă, așa cum îmi imaginasem. Cum să ascunzi de un om un asemenea lucru? Nu-mi puteam închipui că e posibil așa ceva. Spre seară, când a sosit și Valentin la spital, i-am făcut o scenă teribilă, fără să-mi pese dacă ne aude cineva:

— Cum ți-ai putut bate joc de mine atâta timp? De ce? Pentru ce?

El m-a privit lung, fără să înțeleagă la ce mă refer.

— Nu știi despre ce vorbesc? Despre amanta ta! De fapt, despre amantele tale, despre ele vorbesc! Cum ai putut?

A început să-i tremure bărbia, semn că era în încurcătură.

— Ce tot zici acolo? a tras el de timp.

— Lasă că știi tu foarte bine ce zic, ce vreau să zic! Unde ai fost astăzi la prânz? în apartamentul cui? Nu nega, știu tot!

— Reli, stai puțin, stai să vorbim… Nu e momentul acum să ne certăm. Bogdan abia a ieșit din operație, iar tu, în loc să te preocupi de el, te iei de mine…

Am simțit că iau foc și aproape că m-am repezit la el, să-i trag o palmă.

— Da? Nu ți-e rușine? Acum mă scoți pe mine mamă denaturată? Dar tu unde erai când lui îi era rău? Sub fusta colegei? Nu ți-e rușine!

Am zis asta cu silă, scârbă chiar. Aveam o dorință cumplită să-l pocnesc. Nicio-dată n-am simțit nevoia să dau în cineva, dar neobrăzarea lui Valentin întrecea orice limită. Mi-am înfrânat pornirea asta, dar i-am spus, în schimb:

— Uite ce este, Valentin, du-te acasă, nu vreau să te mai văd acum. Ai măcar grijă de Cezar, până ieșim noi din spital. știi, Cezar e copilul tău, în caz că ai uitat. Crezi că ești în stare?

— Sigur că da, Reli! Dar…

— Niciun dar! O să discutăm când mă întorc acasă, o să vedem atunci ce e de făcut. Acum, pleacă!

Am plâns mult, zilele alea. Plângeam pe ascuns, să nu mă vadă Bogdan. Bine măcar că operația fusese ușoară și fiul meu își revenea de minune. Aproape că nu-mi venea să mă mai duc acasă.

Dar a venit și momentul acela, al unei noi confruntări. Valentin mi-a mărturisit atunci spășit: da, avea o amantă, da, mai avusese una.

— Dar de unde știi? m-a întrebat el. Cred că de la fosta, nu? Trebuia să-mi imaginez… a spus, oftând, de parcă

femeia aceea făcuse ceva rău că-l dăduse de gol, și nu el era cel vinovat.

— Mai are acum vreo importanță? Cred că cel mai bine ar fi să-ți iei catrafusele și s-o iei ușurel spre fosta sau actuala, nu mă interesează.

— Să plec? Cum să plec din casa mea, din familia mea?

— Uite așa, pe ușă! Ce te miri? Nu te-ai întrebat niciodată ce s-ar întâmpla dacă aș afla? Doar nu vrei să te iau în brațe și să te felicit, să-ți mai calc cămășile ca să te duci tu la întâlnire curat și spălat de proasta de nevastă-ta! și cu asta, cred că am discutat destul pe tema asta. Nu mai avem ce ne spune, cel puțin până la divorț.

Alb la față ca foaia de hârtie, Valentin s-a lăsat greu pe scaunul de lângă el. îi trecuseră pe dată mândria, siguranța de sine, se transformase, devenise umil, mic.

— Nu, te rog, iartă-mă… știu că e greu ceea ce-ți cer, știu că n-o să mă poți ierta așa repede, dar te rog să-mi mai acorzi o șansă. N-o să se mai întâmple niciodată…

știam ce trebuia să fac: i-am luat mobilul de pe masă și i l-am întins.

— Vrei să-ți mai acord o șansă? Fie, cu o condiție: în momentul ăsta îți suni amanta și-i spui că s-a terminat totul între voi! Pe urmă, mi-o dai la telefon.

— Da, fac tot ce-mi ceri ca să-ți dovedesc că n-am s-o mai întâlnesc…

A sunat-o și i-a spus că a hotărât să rămână cu familia lui, că pune punct aventurii lor, că a fost o prostie ce-a făcut, că a greșit. Am luat eu pe urmă telefonul și, cu un ton rece, i-am spus să-și vadă de treabă, că eu n-am bărbat de lăsat.

— Gata, s-a terminat cu joaca! i-am zis. Până aici! Punct! Ai priceput, domnișoară?

Amanta lui n-a scos o vorbă. A ascultat și a încuviințat. După ce am închis, m-am întors spre Valentin:

— Să știi că e prima și ultima șansă. Află că n-am de gând să-mi irosesc viața lângă un aventurier. Dacă nu mă despart acum de tine e pentru că m-am gândit la copii și la faptul că s-ar putea să-ți vină mintea la cap. Dacă nu-ți vine, dacă se repetă, să știi că nu mai stau la discuții, merg direct la tribunal!

Eram hotărâtă să fac astfel, fiindcă nu concep ca cineva să-și bată joc de mine. Cu atât mai mult cu cât era vorba de bărbatul meu, pe care-l iubeam și în care avusesem toată încrederea până atunci. Valentin s-a ținut de cuvânt. Spun asta cu mâna pe inimă, deoarece l-am urmărit și l-am ținut sub supraveghere strictă. Am angajat, la un moment dat, chiar și un detectiv particular, care mi-a confirmat că soțul meu e cuminte și nu se întâlnește cu nimeni. și acum mă bucur că am aflat la timp, fiindcă, altfel, cine știe dacă nu aș fi fost acum divorțată, cu doi copii de crescut?!

Nu pot să spun că am o căsnicie nemaipomenită, că Valentin m-ar iubi ca în prima zi, dar știu că, în felul lui, mă iubește totuși, că nu a rămas cu mine doar pentru copii, de gura lumii.

De fapt, și eu îl iubesc încă, în ciuda celor întâmplate. Cred că acea colegă mi-a salvat căsnicia până la urmă. însă acum sunt într-o mare dilemă: prietena mea se află de ceva vreme într-o situație asemănătoare cu cea prin care am trecut eu. S-a întâmplat să aflu că soțul ei o înșală. Dar mi-e teamă să-i spun. Cel pe care l-am consultat a fost Valentin:

— Ce să fac? Să-i spun? Tu ce zici? l-am întrebat, știind că mă aflam pe aceeași poziție pe care se aflase Adela, care mie nu-mi spusese nimic.

Valentin s-a speriat puțin. Dar înțelegând că nu fac, totuși, nicio aluzie la trecut și chiar aveam nevoie de un sfat, mi-a răspuns, scărpinându-se după ureche, ceea ce la el era un semn de mare dilemă:

— Habar n-am cum e mai bine. Amica ta, Mihaela, suferă cu inima, din câte-mi amintesc. Ziceai că a făcut până acum două preinfarcte… Dacă află și face o criză? N-ai s-o ai pe conștiință? Eu zic mai bine să nu-i spui.

— Cum să nu-i spun? Că nu-mi vine să mă uit în ochii ei, când îmi vorbește de soțul ei cu atâta admirație, iar eu știu ce face nerușinatul ăla…

— Atunci spune-i, ce să zic?

— Da, așa-mi vine și mie să fac. Dar mă întreb: dacă a aflat deja? Că se poate întâmpla și asta, să știe și să accepte un asemenea compromis. Nu mi-ar reproșa că mă amestec unde nu-mi fierbe oala? Nu aș obliga-o, cumva, să ia atitudine?

— Da, se poate întâmpla și asta, a fost el de acord.

— Păi, da, vezi? Pe de altă parte, îmi e și rușine să-i spun. Una e s-o atenționez că-i atârnă tivul fustei și alta e să-i dau adresa unde bărbatul ei își face de cap cu alta..

N-am ajuns la nicio concluzie. Mihaela e înșelată în continuare, iar eu îmi spun în fiecare zi că trebuie să-i aduc la cunoștință acest lucru, dar imediat mă răzgândesc și îmi promit să nu mă amestec unde nu-mi fierbe oala.

Dar îmi imaginez o altă scenă: prietena mea află de la altcineva și îmi bate obrazul că am știut și nu i-am spus absolut nimic, că i-am ascuns adevărul. Ce i-aș zice, cum mi-aș justifica tăcerea? „Scuză-mă, dar așa sunt oamenii, nu se amestecă în viața altora”?

Păi, nu m-ar face una cu pământul, așa cum am făcut și eu acum trei ani cu Adela, pe bună dreptate? Uneori îmi pare rău că știu secretul ăsta cumplit. Aș fi preferat să nu-l fi aflat în veci.

E o situație tare neplăcută, din care nu știu cum să ies onorabil. și nu e oare o lașitate din partea mea să gândesc astfel, că nu trebuie să mă amestec, când eu însămi mi-am condamnat prietena că nu mi-a spus? încerc să-mi țin gura. Cine știe, poate că Mihaela va afla din altă sursă. Poate bărbatul ei se va despărți de amantă și se va întoarce acasă, iar ea nu va afla niciodată despre clipa lui de rătăcire. Să-mi fac curaj? Sau să adopt politica struțului, înfundându-mi capul în nisip?

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News