Prea tare m-am grăbit să divorțez

Pe Dan îl știu de când lumea. Mai precis, de când părinții mei se mutaseră pe strada pe care locuia el. Primele amintiri legate de el nu sunt dintre cele mai plăcute. De mai multe ori îmi luase bicicleta ca să se plimbe cu ea, iar altă dată îi rupsese gâtul păpușii mele preferate. Dacă pentru bicicletă nu protestasem prea tare, pentru păpușă o făcusem. Sărisem la bătaie. Ca urmare, amândoi am avut nevoie de îngrijiri, date de mama lui.

— Dan, nu-i frumos să te porți așa cu o domnișoară! Ar trebui să-ți ceri iertare!

— Ea a sărit la bătaie, nu eu!

— Dar cine mi-a stricat păpușa? nu m-am lăsat eu.

Mama lui Dan m-a luat în oraș și mi-a cumpărat cea mai frumoasă păpușă. Eram răzbunată, pentru că lui nu-i cumpărase nimic. Vedeam cum suferă și fericirea mea era și mai mare. Așa a început relația noastră, cu vânătăi și certuri.

Pe măsură ce am crescut, lucrurile s-au mai schimbat. Atât de mult, încât ne aveam ca frații. In liceu, stătuserăm în aceeași bancă. Dan îmi adusese primul bilețel de dragoste de la un prieten de-al lui și mi se confesase când se îndrăgostise de cea mai bună prietenă a mea. Ne sfătuiam și ne împărtășeam toate secretele. La un moment dat, Dan mi-a spus:

— Irina, ce spui de ideea mea? Dacă ajungem la, hai să zicem, treizeci de ani și niciunul nu s-a căsătorit, o facem?

— Ce? Să ne căsătorim? Tu și cu mine?

— Da! Ne unim singurătățile și bătrânețile…

— Fugi de-aici! Ai înnebunit de tot!

— Bine, am înnebunit, dar o facem dacă la treizeci de ani vom fi singuri?

Mai mult ca să scap de el, am acceptat. Eu am uitat repede de propunerea lui. în fond, de ce să-mi fac griji? Erau destui bărbați pe lume, nu? și pentru el, destule femei! Nu se termina lumea la noi doi. Cu toate astea, nicio relație nu avea finalitatea pe care mi-aș fi dorit-o. și timpul trecea… Când mă vedea tristă și dezamăgită de vreun bărbat, Dan râdea de mine:

— Irina, eu ți-am spus că ne vom căsători, dar tu nu m-ai crezut… Uite, vezi cum trec anii? Te-ai măritat?

— Nici cu tine n-am s-o fac! îi replicam, foarte hotărâtă.

— Mai vorbim noi… încă nu avem treizeci de ani!

îmi plăcea Dan, recunosc asta, dar nu mă vedeam alături de el pentru toată viața, ca soț și soție. Eram prieteni prea buni ca să ne putem întemeia un cămin. Eu așa credeam, că între doi prieteni nu poate fi și dragoste. Legătura dintre noi era profundă, nu aveam secrete. La un moment dat, un iubit mi-a reproșat relația asta, cu Dan. Am sărit ca arsă.

— Ești nebun? Dan mi-e ca un frate… Mă jignești când insinuezi că ar fi mai mult!

— Frate, spui? Poate unul incestuos…

Ne-am certat crunt în seara aia. De fapt, din cauza insinuărilor sale ne-am și despărțit. Se pare că prin aceleași situații trecea și Dan. și el avea probleme cu iubitele lui, din pricina relației speciale pe care o avea cu mine. Posesivitatea celorlalți și bănuielile lor ne-au împins practic unul în brațele celuilalt. Dacă tot nu am avut încotro…

Dragostea, odată conștientizată, ne-a luat pe sus. Simțeam că nu mai pot trăi fără Dan.

— Unde ai fost în toți acești ani? l-am întrebat, într-o noapte.

— Aici, lângă tine! Numai că trebuia să treacă timpul peste noi, ca să vedem ce au văzut atâția înaintea noastră!

— Da, toți mi-au spus că eu pe tine te iubesc, iar eu îi făceam nebuni!

— Iubito, noi am fost cei nebuni. E posibil să nu realizăm că ne iubim?

— Cred că ne iubim din prima clipă în care ne-am văzut. De ce ne băteam noi? De ce mi-ai distrus tu păpușa?

— Aoleu, o luăm de la capăt cu povestea aia? O să-ți cumpăr păpuși să te saturi de ele! Poate o să mă ierți pentru aia!

Glumeam. Nu știu dacă mă credeți, dar flacăra iubirii mă mistuia cu totul.

— Draga mea, vezi că am avut dreptate? Mâine-poimâine facem treizeci de ani. Ce zici, ne căsătorim?

— Asta e o cerere? Unde sunt florile? Dar inelul? De ce nu stai în genunchi?

— Inelul? Nu-l am… Ce să fac cu el, dacă mă refuzi?

— De unde știi că te refuz? Ai vrea tu!

— Atunci, ce mai așteptăm?

Nu ne-a trebuit mult timp ca să ne hotărâm. Am programat nunta repede, luându-i prin surprindere pe toți cunoscuții. Tata a făcut ochii mari când i-am spus că mă mărit cu Dan. S-a abținut totuși de la comentarii.

Ne-am căsătorit și ne-am instalat în casa socrilor mei. Ne simțeam ca doi oa-meni aflați într-o veșnică vacanță. Nu aveam griji, probleme. De casă se ocupa soacra mea, Dan și cu mine ne chinuiam doar să ne cheltuim banii pe nimicuri. După vreo doi ani, soacră-mea a început să ne ia la rost.

— Aveți un ban pus deoparte? Am pufnit în râs.

— Râdeți, ca doi inconștienți! Mâine-poimâine faceți un copil și nu aveți nici măcar o căsuță a voastră… Unde aveți de gând să-l creșteți? La mine? Hai, am înțeles, stați un an, doi, poate chiar mai mulți. Dar cu condiția să faceți economii. Voi ce-ați făcut?

Avea dreptate, recunosc. Dar ne simțeam atât de tineri! Voiam să recuperăm toate zilele și nopțile în care stătuserăm departe unul de altul. Până la urmă, ca să scăpăm de gura soacrei, am făcut un împrumut la bancă și ne-am luat un apartament. Plăteam rate, dar cel puțin nu ne mai bătea nimeni la cap. Viața mergea înainte, la fel de frumoasă. Așa credeam eu…

Se împlineau cinci ani de când ne căsătoriserăm. Voiam să dăm o petrecere mare, să sărbătorim evenimentul. Ne-am convocat prietenii, colegii de serviciu și ne-am pus pe distracție. Exact în seara aia, cea în care se împlineau cei cinci ani de la căsătorie, am avut și neplăcuta sur-priză să descopăr că soțul meu mă înșală. și nu cu oricine, ci cu cea mai bună prietenă a mea! și nu oriunde, ci în propria noastră casă!

După cum spuneam, petrecerea era în toi. Nici nu observasem că Dan nu mai era în cameră. Mă încălzisem de atâta dansat și m-am dus în dormitor, să mă schimb. Acolo, prăbușiți pe pat, Dan și Mirela, prietena mea cea mai bună, se sărutau de mama focului. în primele momente, am crezut că visez. M-am dus spre șifonier, mi-am scos o bluză și m-am întors spre ușă. Pusesem chiar mâna pe clanță, când m-am întors din nou spre ei. Nu se putea, nu aveam cum visa asta!

Cei doi, dezmeticiți și ei între timp, au încercat să se ridice din pat. Stăteam cu gura căscată și îi priveam, iar ei, pe mine. Brusc, au început să se certe, acuzându-se unul pe altul, de parcă mai conta cine pe cine provocase. Nici nu-i auzeam, re-vedeam doar scena cu ei doi. Soțul meu și cea mai bună prietenă mă înșelau!

— Irina, te rog, ascultă-mă… Nu știu ce s-a întâmplat cu mine… Nu am vrut!

— Dragul meu, nu mai suntem la vâr-sta la care să nu știm ce facem. Dacă nu te poți abține, înseamnă că nu mai este ni-mic între noi. Puteai avea măcar bunul-simț să-mi spui că s-a terminat! Nu să aflu ca proasta, acum, când chiar credeam că suntem fericiți unul cu altul!

— Dar suntem! a spus Dan.

— Tu auzi ce spui? E atât de evident ce se petrecea aici, că nu-mi vine să cred că încă mai încerci să negi! Dacă nu intram, cine știe ce se mai întâmpla?! Sau poate că s-a mai întâmplat și altă dată…

— Nu s-a mai întâmplat. E prima oară… Cred că am băut prea mult…

— Asta nu e o scuză!

— Iubito…

— Nicio iubită! Ne vedem la tribunal! Nu știu cum mi-au ieșit cuvintele din gură. Dar nici nu aveam de gând să le retrag. Nervii mei erau întinși, mult prea întinși. Dacă nu aș fi spus asta, poate că mai stăteam la discuții. Așa însă…

Fără să mă mai gândesc, mi-am luat câteva lucruri și am plecat acasă, la părinții mei. Se dusese naibii și petrecere, și tot. Se dusese viața mea… Dan a venit imediat după mine. Avusesem însă timp să le povestesc alor mei despre scena pe care o surprinsesem, fără să vreau, în dormitor. Ca urmare, și ei au avut timp să dea întâmplării dimensiunile pe care le dau, de obicei, părinții unei fete care „a luat pe cine nu trebuie”. Când Dan a apărut la ușă, tata era montat. I-a spus doar atât:

— Până la urmă, ți-ai dat arama pe fată! Mi-ai nenorocit copilul, nemernicu-le!

I-a trântit apoi ușa în nas. El își spusese ultimul cuvânt. Dan a continuat să mai bată minute bune. Nu i-a mai dat drumul nimeni. Maică-mea i-a strigat și ea ce avea pe suflet, apoi l-a amenințat că, dacă nu pleacă, va chema poliția. Neavând ce face, Dan a plecat. Eu stăteam și plângeam, neputând să mai gândesc sau să fac ceva.

Chiar în aceeași seară, tata a chemat un prieten de familie, avocat. în câteva ore, soarta mea era pecetluită. Divorțam și scăpam de nenorocitul care-mi stricase tinerețea și rostul. Totul a mers foarte repede și chiar eficient. Nu știu de ce, dar parcă ai mei se temeau să n-am vreme să mă răzgândesc. Mi s-a făcut rost, tot prin telefon, de un certificat de boală: să lipsesc motivat de la serviciu, ca să nu vină acolo „nemernicul” și, Doamne ferește, să mă convingă să mă întorc acasă. După o săptămână, timp în care ei au hotărât totul în locul meu, am realizat că ceva nu este în regulă. De fapt, primele semnale în legătură cu asta le avusesem în timpul discuției cu avocatul.

Aproape toate întrebările lui, dar mai ales răspunsurile pe care trebuia să le dau mă puseseră pe gânduri. Dan nu țipase niciodată la mine, atunci cum să ridice mâna asupra mea? Adusese mereu toți banii în casă, făcuse aceleași sacrificii ca mine. Nu bea, iar de înșelat, dacă o făcu-se și mai înainte, o făcuse cu multă discreție, pentru că, până în seara aia, nici prin cap nu-mi trecuse că ar putea s-o facă.

Simțeam nevoia să fiu singură și să mă gândesc serios la ceea ce se întâmplă. Oare chiar luasem de bărbat pe cine nu trebuia, cum spuneau, de-abia acum, ai mei? De ce nu observaseră mai înainte asta? De ce nu-mi deschisese nimeni ochii, dacă eu fusesem oarbă? Toți încercau să mă liniștească. Mama spunea:

— Irina, o să-ți fie mai bine fără el… Ești tânără, ai toată viața înainte, nu e cazul să fii disperată. După câteva luni, ai să vezi că am avut dreptate… Vei fi mai fericită singură decât cu nemernicul ăsta!

Poate că avea dreptate. Atunci, de ce nu aveam liniște? Oare nu mă grăbisem

când plecasem așa, fără prea multe explicații? Poate că nu era chiar atât de grav… Da, dar de ce să-l iert? Ca să-i dau ocazia s-o facă din nou?

într-o noapte, i-am telefonat lui Dan și i-am spus:

— Te rog să dispari câteva zile de acasă. Vreau să merg acolo, să fiu singură și să mă gândesc bine la ce am de făcut!

L-am auzit oftând. După asta, mi-a răspuns cu voce tremurată:

— Irina, te rog, întoarce-te la mine! Mi-e așa de dor de tine…

Nu am vrut să-i ascult rugămințile, îmi era teamă că voi ceda. Am insistat că vreau să fiu singură. N-a avut ce face și mi-a promis că se mută la un prieten pentru câteva zile.

— Vin chiar mâine dimineață, i-am spus. și, te rog, nu mă păcăli… Nu vreau să te găsesc în casă. Vreau să mă gândesc în liniște la mine, la tine, la noi. La viitorul nostru comun sau nu.

— Bine. Totuși, aș putea să te văd în seara asta? Aș putea veni până la tine?

— Nici să nu te gândești la așa ceva! Eram sigură că va veni să mă vadă.

într-adevăr, după vreo jumătate de oră, a apărut pe alee, lângă intrarea în bloc. A fumat câteva țigări, s-a uitat lung către geamul meu, s-a mai învârtit pe acolo ceva timp, apoi a plecat. N-a îndrăznit să sune la ușă.

A doua zi, dimineața de tot, înainte de a se trezi ai mei, m-am dus la noi acasă, supărată foc pe el. Când am intrat însă în casă, supărarea mi-a trecut ca prin minune. Făcuse ordine și totul strălucea de curățenie. Pe masa din sufragerie, într-o vază, era un buchet de trandafiri roșii. M-am așezat în fotoliu, cu ochii la flori, și am plâns.

Am plâns pentru că mă despărțisem de Dan, bărbatul pe care-l iubeam din-totdeauna. Am plâns pentru că-i lăsasem pe alții să hotărască în locul meu. Dar am plâns și pentru că eram însărcinată. Ne doriserăm atât de mult un copil… și el apărea exact la momentul nepotrivit! Sau poate era un semn că nu trebuie să renunț la Dan? „Doamne, ce trebuie să fac?” Mă plimbam prin casă și amintirile reveneau în forță. Ce fericiți eram atunci! De ce nu se poate opri timpul? Abia spre seară m-am întors la părinți. I-am găsit îngrijorați, dar nu le-am dat explicații. Brusc, m-am regăsit matură, capabilă să iau singură o hotărâre.

Ca dovadă, la primul termen al divorțu-lui, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a lui Dan, am retras acțiunea de divorț. Mai întâi, Dan a pălit, apoi s-a în-roșit tot. A venit la mine și m-a luat în brațe.

— îți mulțumesc pentru șansa pe care mi-ai dat-o, Irina! Nu-ți va părea rău…

— Sper… Pentru binele tău, al meu și al copilului nostru…

— Al cui? Vrei să spui că…

Nu a terminat ce avea de spus. M-a luat în brațe și m-a învârtit. Era cu adevărat fericit, știam și vedeam asta. Speram să nu fi greșit în alegerea făcută… După opt luni, s-a născut Ștefan. Viața noastră s-a împlinit și suntem mai fericiți ca niciodată.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE