Recomandări culturale: „Durere și glorie”, unul dintre cele mai bune filme ale anului, cu Banderas și Penelope Cruz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna asta, vă propun trioul Pedro Almodóvar - Antonio Banderas - Penélope Cruz într-unul dintre cele mai bune filme ale anului, literatură română contemporană cu volumul “Frica de umbra mea” și un articol despre arta conversației la francezi.
Cuprins:
FILM: “Durere și glorie” (“Dolor y Gloria”), regie Pedro Almodóvar, în cinematografe
O doză de melancolie tonică
Tocmai a intrat în cinematografele noastre unul dintre cele mai bune filme din ultimul an, după părerea mea (l-am văzut în iunie la TIFF și am aceeași părere despre el și acum). Pe cât de multe nume mari are - regizorul Pedro Almodóvar și actorii Antonio Banderas și Penélope Cruz -, pe atât de dezarmant e prin sinceritatea emoțiilor pe care ni le împrumută. E vorba despre “Durere și glorie”, cel mai recent film al regizorului spaniol, pentru care semnează și scenariul.
Un film cu un miez viu de emoție, dar și unul personal: Almodóvar i-a transferat nu doar elemente biografice, ci, mai important, temerile și dorințele sale ca artist și ca om.
Salvador Mallo (rol pentru care Antonio Banderas a primit premiul de interpretare la Festivalul Cannes 2019) e un regizor la finalul carierei. Nu prea mai face filme, nu prea mai e motivat de nimic, pune totul la îndoială - și ce a făcut, și ce ar mai putea face. Mama lui a murit recent. Propriul corp îi pune tot mai multe piedici cu bolile sale. Dacă nu îl trage tot mai mult în jos, sigur îl ține pe loc, ocazie cu care descoperă că nu e așa de infailibil cum se imagina.
Îl găsim într-un moment de criză nu doar ca artist, dar, mai ales, ca individ. Când în viața sa reapare un personaj cu care are un conflict nerezolvat - actorul care a jucat rolul principal în filmul care i-a lansat cariera și l-a transformat într-o legendă -, regizorul lui Banderas pornește într-o serie de confruntări nu doar cu propriile frici, ci cu toate punctele-cheie din viața sa, visurile pe care el cel mic le avea pentru el cel mare și alegerile pe care le-a făcut.
Trecut mai degrabă înspre ultima parte a vieții lui, cu senzația că începe să aibă tot mai puțin timp, personajul lui Banderas își caută împăcarea, dar și sensul.
Printr-o serie de flashback-uri care ne duc în copilăria lui în anii ’60, descoperim episoadele care i-au modelat interesele, și personale, și artistice, multe dintre ele suprapuse. Peste toate domină relația cu mama sa (versiunea tânără, interpretată de Penélope Cruz). Regretele personajului, că nu a cunoscut omul de dincolo de mamă și că nu a fost un fiu suficient de bun, funcționează ca un impuls care ne trimite pe noi, spectatorii, la confruntarea propriilor regrete și, pe cât posibil, rezolvarea lor.
E multă melancolie în “Durere și glorie”, însă e o melancolie tonică, nu bleagă. Poate că tonusul ăsta vine și din umorul strecurat peste tot, dar și din cadrele construite impecabil, cu excelența celui mai bun pictor. Culorile și felul în care pică lumina în imagini de-a lungul filmului sunt, îndrăznesc să zic, perfecte. Se simt o încujarare, ca în acele citate inspiraționale, sau, dacă vreți, ca un paradox pe care îl cunoaștem toți foarte bine, că viața e grea, dar frumoasă.
Antonio Banderas face un rol impecabil. Își simte așa de bine personajul că cel mai mult îl joacă din ochi. Nu vă imaginați însă lacrimi și furii. Totul e foarte natural, interiorizat. Căci, așa cum ne spun actorul și regizorul prin gura personajului-regizor într-o secvență din film, actorii mari nu sunt cei care plâng cel mai repede și mai mult, ci cei care își stăpânesc lacrimile, pe care nu e nevoie să le și vezi, că le simți.
CARTE: “Frica de umbra mea”, Cezar Paul-Bădescu, Editura Polirom
Cu umor, despre moarte
Poate îl cunoașteți pe scriitorul Cezar Paul-Bădescu după romanele sale, dintre care cel mai faimos, devenit și film, e “Luminița, mon amour”, sau după articolele sale despre cultură din publicațiile românești. De curând, a apărut la Editura Polirom “Frica de umbra mea”, noul său roman.
Prezentat ca un roman, e, mai degrabă, o colecție de povestiri în care personaj central e naratorul în diverse etape din viața sa. E tipul acela de narațiune confesională, scrisă la persoana întâi ca într-un jurnal, tipică literaturii noastre contemporane.
Fiecare povestire vorbește despre moarte, într-un fel de caleidoscop de ipostaze, de la cea de ritual, cum e predominant la sat, la cea de spectacol, cum apare în presă, și până la cea profund personală, cum o trăiește fiecare. O face cu umor și cu sinceritate.
Tonul nu e tragic, ci e la fel de natural cum e și prezența morții în viețile noastre. După ce râzi în hohote, de cele mai multe ori de moarte, te reîntâlnești cu frica de moarte, mai ales de a ta, frică pe care tot amâni să o confrunți. Întăriți de umor, căci nu poți sfârși întreg la minte dacă iei în serios absurditatea vieții și a morții, intrăm într-un dans elegant cu cea mai mare frică a noastră.
Dintre toate povestirile, cel mai mult mi-au plăcut cele din prima parte, în care se întâlnesc două generații: nepoții crescuți în aceeași lume urbană ca a noastră, acum, și bunicii, care, uneori, par că au trăit pe altă planetă în lumea lor unde sentimentele se țin ascunse și pentru care nu există un limbaj care să le traducă către exterior, în lumea lor cu războaie, reguli care acum ne par caraghioase.
E o curiozitate acolo, de a-i cunoaște mai bine pe acești oameni de care ne despart atât de puțini ani (la nivel istoric), dar atât de multe schimbări la nivel de societate și cultură, care pare că ne interesează pe toți cei care trăim vremurile astea.
Priviți numai filmul de mai sus sau cartea “Pacientul H.M.” despre care v-am vorbit săptămâna trecută. De parcă în mijlocul evoluției tehnologiei (sau poate chiar sub amenințarea ei) ne cercetăm umanitatea, inclusiv sub forma cunoașterii sinelui prin cunoașterea generațiilor dinaintea noastră, care ne-au format și care ne-au transmis moștenirile lor, în forme palpabile sau în forme imateriale.
Spre finalul volumului, în care primim un fel de making of al scrierii romanului “Luminița, mon amour”, m-am luptat cu disconfortul de a citi episoade intime despre niște personaje reale. Mi s-a părut un act indiscret și m-am simțit incomod, ca atunci când citești articole de tip cancan, pe care unii le gustă, alții, nu. Oricât am încercat să separ artistul de om și arta de viață, nu prea am reușit. A cui e vina, nu știu.
Costă 30 de lei la polirom.ro.
ARTICOL: “Why the French love to say no”, bbc.com
Lecția francezilor
O tură pe Instagram sau pe Facebook mă lasă mai mereu deznădăjduită. Fiecare pare să strige “Eu! Eu! Eu! Privește-mă!”. Poate cunoașteți sentimentul. Uneori mă tem că genul ăsta de interacțiune se transferă și în interacțiunile în carne și oase, cu tot cu dezechilibrul prea multe monologuri, prea puține dialoguri sau chiar conversații.
Am găsit o doză de optimism în articolul “Why the French love to say no” apărut pe bbc.com. Pornind de la o întrebare simplă - de ce spun francezii, așa de mult și așa de des, “nu”? -, ajungem la un fel de invitație la a redescoperi dezbaterile și conversațiile pe bune, în care oameni se și ascultă, nu doar vorbesc.
Revenind la francezi și nu-urile lor. Când îi pui o întrebare unui francez, inevitabil va răspunde mai întâi cu un nu sau două, poate în diferite forme, unele mai explicite, altele mai vagi. Se întâmplă din mai multe motive.
În primul rând, se pare că nu au încotro. Conform unor studii rezumate în cartea “The Culture Map: Breaking Through the Invisible Boundaries of Global Business”, de Erin Meyer, cultura franceză (alături de altele precum cea rusească și cea japoneză) e una dintre cele care se bazează foarte mult pe context în comunicare. Sensul lucrurilor pe care vor să îl transmită e dat nu doar prin cuvintele alese, ci, mai ales, prin semne non-verbale (tonul vocii, postură, aluzii etc.).
Pe de altă parte, comunicarea în culturile anglofone e una directă, de tip “ce-i în gușă și-n căpușă”. Mai adăugați la asta și faptul că limba engleză are vreo 500.000 de cuvinte, în timp ce cea franceză are la dispoziție doar 70.000, deci cuvintele franțuzești pot avea mai multe sensuri.
Însă cel mai simplu și frumos răspuns la întrebarea articolului e că francezilor le place conversația, pe care o practică ca pe-un dans, ca pe-o artă.
Un “nu”, mai ales exprimat în forme vagi, ca “ça risque d'être compliqué”, care nu înseamnă nici “da”, nici “nu”, nu înseamnă oprirea conversației la începuturile ei, din contră, o invitație la aprofundare. Important e să fii atent și să asculți. Ca în cazul negustorilor turci, tocmirea nu are legătură cu banii, ci cu discuția și cu întâlnirea.
Poate că ne putem aminti cum să vorbim unii cu alții și, mai ales, să fim atenți unii la alții.
