Recomandările culturale ale săptămânii. Musicalul “Familia Addams” de Răzvan Mazilu e aici să ne descrețească frunțile
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna asta, vă propun musicalul lui Răzvan Mazilu, trei cărți despre libertate și trei perspective diferite asupra totalitarismului și un documentar despre unul dintre cei mai prolifici fotografi din anii comuniști
O gură de aer proaspăt
MUSICAL: “Familia Addams”, regie Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București
Știți senzația aia când totul pare să ne copleșească? Știrile, din țară sau de-afară, sunt nasoale, dai de tot felul de piedici în orice ai vrea să faci, ți se pare că toate se duc în jos. Pentru asemenea momente de deznădejde s-au inventat musicalurile. Mergi la un spectacol de genul ăsta, unde actorii cântă și dansează cu toată ființa lor, și te trezești cu fruntea fără riduri, ba chiar cu un zâmbet sincer pe față.
Un musical foarte bun a montat Răzvan Mazilu, coregraf și dansator, la Teatrul Excelsior din București. Spectacolul are la bază un text creat de doi americani pentru scenele de pe Broadway-ul din New York. Pe lângă regie și coregrafie, Răzvan Mazilu a mai semnat și costumele, niște bijuterii și ele.
Cel mai tare sclipesc actorii, toți din trupa de bază a Teatrului Excelsior. Sunt un fel de dovadă vie că există actori compleți, care pot da performanță și în cântec, și în mișcare, nu doar expresie. Dintre toți, cel mai mult mi-au plăcut, desigur, Gomez și Morticia. Lucian Ionescu în rolul lui Gomez, capul familiei, e fermecător în sensibilitatea lui și pune pe scenă un tată și soț în egală măsură iubitor și protector. Oana Predescu e Morticia, superbă în nuanțele ei de femeie prinsă între rolurile de mamă și de soție. (Pe acest rol e distribuită și Camelia Pintilie, joacă alternativ.)
“Familia Addams” e genul de spectacol la care te relaxezi așa de tare că te trezești cântând și ținând ritmul muzicii cu bătăi din picior. În lumea noastră, în care totul e un manifest sau are o miză mare, uneori avem nevoie să ne mai și relaxăm. Asta nu înseamnă că e un spectacol gol de sensuri. Nici pe departe. E posibil să vă gândiți după la relațiile dintr-o familie - părinți cu copii, soții între ei - și semnele de iubire care, uneori, se mai pierd pe drum, dar și felurile în care pot fi reanimate.
“Familia Addams” de la Teatrul Excelsior e unul dintre puținele musicaluri bune din București (le numărăm pe degetele de la o mână pe toate, aș aminti “Jurnalul lui Robinson Crusoe” de la Teatrul Odeon) și un spectacol excelent. Cele două reprezentații programate pentru decembrie sunt deja sold out. Va fi reluat în ianuarie 2020; vă recomand să urmăriți zilnic pagina spectacolului ca să prindeți bilet. Îi mulțumesc cititorului care mi-a sugerat să merg la acest spectacol.
Și, ca o completare la povestea Familiei Adams, vă recomand articolul “The Cultural History of The Addams Family” de pe smithsonianmag.com. Pe scurt, Familia Addams a fost inventată de caricaturistul Charles Addams în 1938, când a desenat o caricatură cu personajele care aveau să devină Morticia și Lurch (în imagine). A devenit apoi serial de televiziune, desene animate, film, musical.
Libertate pe insula interioară
CARTE: “Stasiland”, de Anna Funder, Editura Litera
Pentru noi, români și europeni, decembrie e luna în care ne gândim la libertate. Libertatea asta tânără a noastră, de doar treizeci de ani, e în etapa în care abia începe să se maturizeze, să treacă spre un trai ceva mai așezat, cu mai puține excese și cu mai multă siguranță în forțele proprii.
În ultimele săptămâni, mi-au ieșit trei lecturi legate strâns între ele: carta de nonficțiune “Stasiland”, scrisă de Anna Funder, romanul (ficțiune) “Sonia ridică mâna” al Laviniei Braniște și clasicul “1984” scris de George Orwell în 1948. Din romanul Laviniei Braniște mi-a plăcut doar partea de interpretare a istoriei recente: personajul principal e o scriitoare care vrea să scrie un scenariu de film despre relația Elenei Ceaușescu cu fiica ei, Zoia. Pornește de la punctul în care nu cunoaște nimic și, lectură cu lectură, încearcă să înțeleagă trecutul recent care e încă mai mult prezent decât trecut. Singurele întrebări interesante din întregul roman sunt cele legate de relația asta cu Revoluția și comunismul; în rest, e multă lamentare pasivă (fără un imbold de acțiune), pe care n-o gust.
“Stasiland” și “1984” s-au așezat într-un fel de dialog pe subiectul libertății. “Stasiland” e o transpunere în scris a unor povești reale ale unor germani care au trăit în Est, în spatele Zidului; “1984” e o poveste imaginată despre o lume a urii în care Partidul e singurul care are dreptate. Din prima, rămâi cu bucuria și speranța că poți supraviețui în fața oricărui regim opresiv păstrându-ți o insulă în interiorul tău unde să evadezi când ți se pare totul greu și absurd. În a doua, scriitorul crede că nici insula asta interioară nu te poate salva, că regimul poate ajunge și acolo și tocmai asta îl face atât de malefic, că nu-ți mai lasă nici o fărâmă de libertate. Am ales versiunea optimistă; dialogul dintre cele două le pune în valoare pe amândouă.
Scriitoarea Anna Funder, australiancă, merge în 1997 în Berlin să înțeleagă mai bine ce a însemnat Zidul Berlinului în viața celor care au trăit în Est. Întâlnește tot felul de oameni cu tot felul de povești, de la soția căruia bărbatul îi este ucis de Stasi (poliția secretă a Republicii Democrate Germane) și pentru a cărui dispariție nu primește nici un fel de explicație, oricât o caută apoi toată viața, la mama care trăiește departe de copilul ei bolnav, pe care-l trimite într-un spital din Vest, și durerea sacrificiului pe care trebuie să-l facă să-și lase copilul fără mamă, dar cu o șansă la supraviețuire.
Cu ochiul ei imparțial de străin, dar cu sincera curiozitate de a înțelege, Anna Funder ajunge treptat să spună niște povești intime cu niște observații care ar putea scăpa celor implicați, cum suntem chiar noi, românii, care am trăit o experiență similară cu cea a germanilor din Berlinul de Est. M-a surprins și mi-a dat de gândit o observație de-a autoarei. Cei mai mulți germani pe care-i întreabă despre Zid îi spun, inițial, că n-a însemnat mare lucru pentru ei, de parcă ar fi fost doar un element de decor. Abia după câteva întâlniri și câteva discuții oamenii ajung să-i povestească întâmplări care mai de care mai traumatice provocate de Stasi și de regimul comunist. Neîncrederea e încă un reflex pentru cei care au trăit acele vremuri și apropierea se face încet și treptat. Mai mult, traumele provocate de regim sunt necunoscute chiar și pentru ei înșiși, dar, având încredere să vorbească despre ele, își recuperează propria poveste și, odată cu ea, puterea.
Cartea costă 34 de lei pe litera.ro.
Patrimoniul din cutiile de carton
DOCUMENTAR: “Timebox”, regie Nora Agapi
Ioan Matei Agapi, 84 de ani, e unul dintre cei mai faimoși documentariști ai țării. Pe cât de valoroasă e arhiva lui pe atât de invizibil e în spațiul cultural oficial. Între 1967 și 1991, a fotografiat și filmat viața de zi cu zi din Iași: petreceri și chefuri cu personaje cunoscute ale vremii, vizite oficiale ale lui Ceaușescu, Iliescu, evenimente culturale, scene cotidiene din viața orașului Iași și momente din viața personală de familie. Arhiva lui este vastă, extrem de importantă ca patrimoniu, fiind realizată de un fotograf care nu era angajat de statul comunist, deci cu o perspectivă nealterată de propagandă. În arhivă, sunt 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, sute de negative în formate variate (9/12, pe sticlă, 6/9 pe film sau negative de 35 mm și 120 mm). Toate astea nu contează pentru autorități. Arhiva fotografului stă în cutii de carton într-o casă din Iași. Până când nici pe asta nu o mai are, că este evacuat.
În documentarul “Timebox”, Nora Agapi, fiica, spune povestea tatălui său Ioan Agapi, fotograful. E o poveste pe mai multe straturi. Inițial, documentarul trebuia să fie doar un portret al tatălui artist, cu toată opera lui și personalitatea lui charismatică. La puțin timp după debutul filmărilor însă, a început evacuarea fotografului din apartamentul unde locuia, în Palatul Braunstein din centrul Iașiului, așa că documentarul a primit și firul ăsta de poveste. Nora Agapi a construit un film care e și despre artist, dar și despre artistul în lumea pământească, nu doar aia a ideilor.
Stratul care mi-a plăcut cel mai mult din documentar e cel al relației tată-fiică și dialogul dintre cei doi. Felul în care Nora încearcă să-și înțeleagă tatăl și să facă pace între cele două imagini - omul și artistul - e extrem de intim și emoționant.
Filmul este proiectat astăzi, de la 18:00, la Cinematograful Muzeul Țăranului Român (biletul e 12 lei), mâine, de la 18:30, la Cinema Elvire Popesco (biletul e 15 lei). Mai multe detalii despre program, pe pagina de Facebook a documentarului.
