Recomandările culturale ale săptămânii. Reîntâlnirea cu “Micul prinț” și poveștile mai puțin cunoscute ale culorilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna aceasta, o retrospectivă subiectivă a ediției din 2017 a Bienalei de Artă de la Veneția în pregătire pentru cea de anul acesta, emoție și franchețe în spectacolul “Micul prinț”, poveștile culorilor în cartea “Culorile și viața lor secretă” și legăturile noastre cu trecutul în documentarele “Genius of the Ancient World” și “Genius of the Modern World”.
Cuprins:
- EXPOZIȚIE: Retrospectivă Bienala de Artă de la Veneția 2017
- TEATRU: “Micul prinț”, Teatrul de Comedie București, regizor Alexandru Dabija
- CARTE: “Culorile și viața lor secretă”, Kassia St Clair, Ed. Baroque Books & Arts
- DOCUMENTAR: “Genius of the Ancient World” și “Genius of the Modern World”, Netflix.com
EXPOZIȚIE: Retrospectivă Bienala de Artă de la Veneția 2017
Ce a fost bun acum doi ani, un top subiectiv
O nouă ediție a Bienalei de Artă de la Veneția urmează să se deschidă pe 11 mai. Înainte de a vă transmite vești direct de la fața locului în edițiile viitoare ale ziarului, v-am pregătit o retrospectivă subiectivă a ediției de acum doi ani.
Expoziția mea preferată de la ediția trecută a fost “Proper Time” a artistului Lee Wan, la Pavilionul Coreei de Sud. Coreeanul a creat o instalație din 668 de ceasuri care măsoară legătura dintre condițiile în care trăim și cât trebuie să muncim pentru a o duce bine.
Ca să trăiești expoziția lui (că se trăiește, nu se privește), intri într-un cub cu pereți albi pe care sunt ordonate matematic, la linie, sutele de ceasuri. Patru pereți plini ochi cu ceasuri care se mișcă fiecare-n legea lui, unele, într-un ritm alert, altele, ca melcul.
Viteza cu care se mișcă limbile fiecărui ceas arată de cât timp are nevoie un individ să muncească pentru a-și câștiga mâncarea de la o masă. În funcție de PIB-ul țării în care trăiește, cultură, tradiție, religie, gen etc., rezultă timpi diferiți. Cineva din Suedia, de exemplu, strânge, prin muncă în condițiile de viață pe care le are la dispoziție în societatea lui, mult mai repede banii de care are nevoie pentru a-și cumpăra mâncarea pentru o masă, în timp ce altcineva, din Filipine, să zicem, are nevoie de mult mai mult timp pentru a strânge suma necesară.
Dacă vreți să citiți mai multe despre proiect, intrați aici.
Pe locul doi la expoziții preferate de la Bienala de acum doi ani e “Folly” a artistei britanice Phyllida Barlow, la Pavilionul UK. Ea a creat un labirint construit din sculpturi enorme, cât toată clădirea pavilionului (arhitectură în stil colonial, cu tavane foarte înalte).
Partea jucăușă era să te plimbi printre sculpturile din beton, lemn și țesături, să observi toate texturile astea și toate surprizele lăsate la vedere de artistă, cum ar fi coloanele “decupate”, cărora puteai să le vezi interiorul. Cum ar veni, deconstruirea unui simbolul al perfecțiunii, coloanele grecești. M-am simțit când ca Alice în Țara Minunilor, când cum îmi imaginez că priveau liliputanii la Gulliver.
Mai era și o parte mai serioasă, aia în care te gândeai cum simți respect, ca reflex, în fața unui lucru impunător ca mărime. Dacă vreți să aprofundați, vedeți video-ul “The making of Phyllida Barlow: folly” de pe YouTube.
Anul ăsta, până pe 23 iunie, Phyllida Barlow are o expoziție nouă la Royal Academy of Arts din Londra.
A treia preferată a fost “Apariții”, a Getei Brătescu, la Pavilionul nostru, al României. Expoziția a fost un fel de best of al artistei (artista a murit la un an după această expoziție-retrospectivă), cu operele grupate după două teme: studioul și identitatea feminină.
Pentru prima, multe instalații video și fotografii în care vezi artista, în perioada mai de început a carierei, cum caută expresii, forme și sensuri. Imaginați-vă clipurile acelea faimoase cu Marina Abramović și Ulay, doar că, la doamna Brătescu, simți că intențiile erau motivate mai mult de curiozitate.
Partea a doua mi-a plăcut cel mai mult. În colaje și ilustrații (creion, tempera, litografie etc.), vezi cum artista încearcă să înțeleagă din ce e construită identitatea unei femei, de la artistă la mamă și o grămadă de alte nuanțe.
Mai multe, pe site-ul expoziției, apparitions.ro.
TEATRU: “Micul prinț”, Teatrul de Comedie București, regizor Alexandru Dabija
Ne amintește că franchețea, chiar cu noi înșine, e mare lucru
Publicată prima oară în 1943. Scrisă de Antoine de Saint-Exupéry, un aristocrat francez, poet și pionier în aviație. Cartea “Micul prinț” rămâne, până-n zilele noastre, una dintre cele mai populare: vândută în peste 200 de milioane de exemplare, tradusă în 300 de limbi și dialecte.
Scena mea preferată din povestea “Micul prinț” e aia în care vulpea îl învață pe băiat ce e aia o legătură. Apropiere, încredere, lucruri intime despre care, de cele mai multe ori, nu prea știm să vorbim și pe care nici nu prea le înțelegem, dar pentru care ne antrenăm toată viața.
La Teatrul de Comediese joacă din 2017 spectacolul “Micul prinț”, o versiune plină de emoție și franchețe, fără brizbrizuri artificiale, a poveștii lui Antoine de Saint-Exupéry. Regizat de Alexandru Dabija, cu scenografie de Mircea Cantor și muzică de Ada Milea. Micul prinț e actrița Dorina Chiriac, vulpea, o construcție făcută de scenografii Tiberiu Toitan și Oana Micu.
Următoarea reprezentație e pe 18 mai, de la 19.00; durează o oră și 40 de minute.
Biletele sunt 50 de lei sau 33 de lei, pe bilete.comedie.ro. Vă recomand să nu vă gândiți la numele de pe afiș, să mergeți fără așteptări și să vă lăsați surprinși de orice veți descoperi.
CARTE: “Culorile și viața lor secretă”, Kassia St Clair, Ed. Baroque Books & Arts
Și culorile au povești
Acum 700 de ani, înainte să inventeze Gutenberg tiparul, cărțile se făceau manual, era munca unei echipe întregi și nu exista una la fel precum cealaltă - că materialele, adică pieile de animale nu erau identice și oamenii nu puteau crea același lucru, identic, de mai multe ori.
În procesul de lucru, munca la o carte se împărțea. Copiștii scriau textul, apoi interveneau artiștii. Ei pictau letrinele, adică literele acelea mari de la începutul unui capitol, capetele de pagină și semnele de paragraf nou. Pentru toate astea, foloseau o vopsea într-o nuanță aprinsă de portocaliu-roșiatic, ca să atragă atenția. Pigmentul din care făceau vopseaua asta se numește miniu și e un oxid de plumb.
Persoana care picta cu miniu se numea miniaturist, iar opera sa (letrina, simbolul sau capul de pagină) se numea miniatură. Miniatura nu a avut, inițial, nicio legătură cu dimensiunea, ci cu o culoare.
Cartea “Culorile și viața lor secretă” e plină de asemenea povești, una mai surprinzătoare ca alta. E scrisă de Kassia St Clair, o scriitoare britanică, și e alcătuită, de fapt, din articolele pe care le-a publicat ani la rând într-o rubrică din revista Elle Decoration.
La noi, a fost publicată de Baroque Books & Arts. Costă 75 de lei pe site-ul lor, baroquebooks.ro.
DOCUMENTAR: “Genius of the Ancient World” și “Genius of the Modern World”, Netflix.com
Legăturile cu trecutul
Câteodată suntem așa de narcisiști că ne purtăm de parcă lumea începe și se termină odată cu noi. Se mai întâmplă și la nivel individual, dar de data asta mă refer la nivel de generație. Nu cred că o facem intenționat. Doar ne ia valul și ne dăm prea multă importanță. Uităm de contextul generațiilor trecute din care-am apărut noi sau de natura noastră umană care, în esență, nu se schimbă așa de tare de la un secol la altul.
Mi-am amintit de asta când mă uitam la documentarele din seriile “Genius of the Ancient World” și “Genius of the Modern World”, ambele produse de BBC, în care ghid ne e istoricul Bettany Hughes. Sunt disponibile pe Netflix.
Primul e despre Buddha, Socrates și Confucius, al doilea despre Marx, Nietzsche și Freud. E și despre viețile lor, adică acel context personal în care-au crescut și care i-a făcut să vadă lucrurile într-un anumit fel, dar e și despre felul în care ideologiile lor au făcut lumea noastră de acum.
Chiar dacă sunt lucruri de care poate ați mai auzit (dar, cu ocazia asta, le dăm un refresh și le punem într-o vedere de ansamblu), după ce treceți prin toate cele șase părți veți avea senzația unui păienjeniș de relații, cu legături între ei cei de atunci, dar și între ei și noi cei de acum.
Avem mai multe în comun decât ne imaginăm. De exemplu, și Socrates se străduia să-i facă pe contemporanii lui să-și dezvolte gândirea critică. În loc să li se spună ce să creadă, îi încuraja să judece fiecare pentru el, ba chiar să chestioneze constant ceea ce cred. Era valabil și acum vreo 2.000 de ani, dar parcă sună ca dintr-un discurs împotriva dezinformării de acum, nu?
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
