Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Uneori ne amintim, cei din generația mea, de toate lucrurile traumatizante din manualele de română”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un interviu pentru Școala 9, Ioana Pârvulescu povestește despre anii când era elevă, despre operele din manualele din care a învățat și care îi dădeau fiori, dar și despre cum s-ar adapta un copil de astăzi la realitatea secolului al XIX-lea.
Școala 9 a publicat în cadrul seriei de interviuri „Scriitori de manual” un dialog cu autoarea Ioana Pârvulescu, scriitoare și profesoară de literatură română modernă la Facultatea de Litere din București.
Cartea sa, „Inocenții”, a obținut „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2016”. În „Prietenul meu”, text care se studiază la clasa a V-a, Ioana Pârvulescu spune povestea unui elev care a găsit o metodă inedită de a-și „ilustra” compunerea despre prietenie.
Școala9: Auzim adesea spunându-se „nu se mai face școală ca pe vremuri”. Ați afirmat într-un interviu că, în comunism, școala era bună, dar „te formai degeaba”. S-au schimbat cu adevărat lucrurile astăzi?
Ioana Pârvulescu: Cu siguranță că s-au schimbat, dar schimbare nu înseamnă rezolvarea problemelor. Din păcate, mai e mult de lucru până să avem un învățământ bun, la noi și în lume.
- Ați studiat presa, corespondențe și documente istorice și chiar vă imaginați dumneavoastră călătorind în timp. Cum ați vedea întoarcerea unui copil de astăzi, din lumea playstation-ului și școlii online, în epoca trăsurilor cu cai și jucăriilor din lemn?
- Cu siguranță că s-ar distra pe cinste! Mai bine decât cu jocurile electronice. Asta pentru că realitatea e cel mai frumos joc. Nimeni nu va putea născoci un asemenea joc complex. Închipuiți-vă: copilul ar trebui să învețe să călărească și să stăpânească caii, ar întâlni la tot pasul animale, pe stradă, ar vedea primele automobile care par de jucărie, ar fi alături de prieteni, ar intra într-o lume cu alte reguli, pe care ar trebui să le învețe. Plus hainele, care i s-ar părea un deghizament amuzant. S-ar duce la teatru și operă, ar face parte dintr-un cvartet (dacă n-ar ști să cânte la un instrument, ar învăța), ar descoperi mereu alte și alte fețe ale vieții. Jucăriile înseși erau ingenioase, l-ar distra, i-ar pune spiritul inventiv la treabă. Ar fi tot timpul cu colegi de joacă. Dacă s-ar întoarce cândva la jocurile electronice, s-ar simți dintr-odată foarte singur.
- Ați dorit să faceți manualul pe care nu l-ați avut. Ce nu aveau cărțile dumneavoastră din școală și după ce tânjeați?
- Nu aveau spirit ludic, cu alte cuvinte, joc și bucurie. Totul era trist și plin de responsabilități. Manualul de română începea mereu cu câte o scriere îngrozitoare și uneori ne amintim, cei din generația mea, de toate lucrurile efectiv traumatizante din manualele de română, începând cu „Stejarul din Borzești” de Eusebiu Camilar, în care un copil legat de stejar, în joacă, devine ținta tătarilor care îl omoară fără milă, continuând cu „Puiul” și „Privighetoarea” de Brătescu-Voinești, una mai cumplită decât alta, dar mai ales „Puiul”, din care copiii înțeleg că, dacă nu ascultă, sunt lăsați de mama lor să moară înghețați, și ajungând până la „La Vulturi!” de Gala Galaction, în care un bebeluș este mâncat de vulturi.
Mă și mir cum de nu ne-au îndepărtat definitiv de literatură asemenea proze „delectabile”. Cât despre partea de imagini, și acestea erau puține și neatrăgătoare.
Noi am vrut să facem manuale atrăgătoare din toate punctele de vedere, care să-i facă pe elevi să gândească, să se bucure de literatură și de imaginile însoțitoare. Plus actualitate, atunci când e cazul, nu tot timpul, pentru că literatura înseamnă și călătorie în timp...
- „Prietenul meu” este în manualul de clasa a V-a. Cum era eleva Ioana Pârvulescu într-a cincea sau în apropierea acestei vârste?
- Îmi amintesc momentul clasei a V-a. Fiind cea mai mică dintre copiii familiei, eram mereu în urma experiențelor de școală ale celorlalți. Mi se părea grozav că o să am profesori diferiți pentru fiecare materie și că o să dau teze. Erau lucruri despre care cei mari vorbeau și abia așteptam să le experimentez și eu. Astfel că prima oră de la fiecare materie a fost o mică aventură: aveam în față mereu alt om, alt profesor, fiecare cu felul lui de-a fi și cu pretențiile lui.
Îmi amintesc în special de doamna profesoară Lucia Nicolaescu, de română, o profesoară distinsă, plină de har, minunată, și de domnul Alexe Corniciuc, de matematică, și care ne era și diriginte. Eu mă simțeam bine la școală și nu-mi părea rău când începea anul, deși recunosc că și în vacanță mă distram foarte bine. Dintr-a cincea îmi amintesc și orarul, adică faptul că trecusem la ore făcute după-amiaza, parcă începeam la 1 și terminam pe la 6-7 seara, când deja, spre toamnă, era întuneric. Asta îmi dădea multă libertate diminețile, când vorbeam îndelung la telefon (nu exista decât fix) cu prietenele mele, fără știrea părinților.
Întoarcerea acasă de la școală, pe întuneric, avea mult farmec romantic, la fel și orele făcute cu lumina aprinsă, în timp ce pe fereastra clasei nu vedeai decât negru. Pe scurt, clasa a V-a a fost minunată: intrasem în alt univers, și era foarte aventuros.
Interviul complet, în Școala 9.
