Soțul meu a reușit să mă transforme în marioneta sa

Acum m-am eliberat și am senzația că am ieșit dintr-o închisoare, dintr-un loc unde era foarte mult întuneric. Mi-a trebuit mult curaj să mă desprind de el, dar până la urmă am reușit. Când privesc în urmă, nu-mi dau seama cum am putut fi atât de naivă, atât de oarbă. Timp de cinci ani nu mi-am aparținut, timp de cinci ani n-am fost eu, ci doar o bucată de lut pe care Alexandru, soțul meu, încerca s-o modeleze după dorința lui. Nu spun că unele lucruri n-au fost bune, că n-am învățat și lucruri folositoare, dar prea mă făcea să mă simt un nimeni. N-a fost așa de la început, ci doar după ce ne-am mutat în casa noastră, de fapt o garsonieră închiriată. Asta s-a întâmplat la un an după ce ne-am căsătorit, timp în care am stat cu părinții mei. Aceștia, împreună cu socrii, ne-au făcut acest cadou nesperat, la împlinirea unui an de căsătorie.

— Oricât de buni socri ai avea, i-a zis mama lui Alexandru, e bine ca fiecare să stea în casa lui. De-asta am pus mână de la mână și v-am oferit cuibușorul vostru. Chiria gar-sonierei o s-o plătim noi, părinții, că de-asta suntem pe lume, să vă ajutăm cât putem. Era minunat. în sfârșit aveam și noi un loc al nostru. Nu trebuia să ne programăm când să facem dragoste, de teamă să nu fim auziți sau văzuți în drum spre baie. Puteam fi mai liberi, să ne iubim când aveam chef și unde aveam chef. înainte de a ne căsători fuseserăm prieteni un an, ne îndrăgostiserăm nebunește unul de altul, deveniserăm nedespărțiți, dar niciodată nu ne simțiserăm în largul nostru când făceam dragoste, decât când eram plecați de acasă, la munte sau la mare. în rest, parcă stătea cineva și se uita pe gaura cheii, așa simțeam amândoi. Așadar, ideea de a avea un loc numai al nostru ne-a făcut fericiți.

Când ne-am mutat în garsonieră, primul lucru pe care l-am făcut a fost… să facem dragoste.

— Tu îți dai seama? Un loc numai al nostru…

— Da, a fost un gest la care nu mă așteptam… Cred că ai tăi au zis: „Nu mai bine le închiriem noi o garsonieră, să scăpăm de ei din casă?!”.

— Ești rău, de ce zici așa, că doar au contribuit cu toții la asta, a fost o idee comună.

— Da, așa e. și fiindcă veni vorba de ai mei, poate că ar fi bine s-o mai întrebi și tu pe mama, din când în când, ce face. Tu, când sună, răspunzi și apoi mi-o pasezi repede, de parcă abia aștepți să n-o mai auzi.

M-am mirat. Era prima observație pe care mi-o făcea de când ne cunoșteam. Niciodată nu-mi spusese că fac greșit un lucru sau că nu-i place nu știu ce la mine.

— Da? Bine, dragă, o să încerc să fac conversație cu maică-ta. Vrei s-o sun acum?

Tonul meu era ironic, dar el a părut mulțumit de răspuns.

— Mulțumesc, nu-i nevoie s-o suni acum!

Să nu înțelegeți acum că eram țâfnoasă sau că-i purtam pică mamei-soacre. E adevărat că se purta uneori ciudat cu mine, mai ales în lipsa lui Alexandru. îmi bătea tot feluri de apropouri subtile, cum că nu sunt de nasul lui, că n-ar strica să fi avut și eu o casă, că, deh!, ce mamă nu ar dori binele copilului ei? Mă făceam că nu aud și-i zâmbeam ca și cum n-aș fi înțeles aluzia. îmi iubeam soțul și visam nerăbdătoare la clipa când vom locui împreună.

Ne-am adaptat destul de ușor noii situ-ații, aceea de a nu mai împărți casa cu nimeni. Dar acum am început să observ o latură a lui Alexandru care-mi fusese necunoscută. De exemplu, nu știu dacă fusese meticulos și înainte de a ne muta și nu avusese cum să se manifeste sau abia acum devenise astfel. Dar mă agasa cu cicăleli de tipul:

— Teodora, iar ai lăsat vasele nespălate! Până diseară o să miroasă în toată casa.

— Dă-le-ncolo de vase, crezi că vine cinevaîninspecție?!

— Nu, dar nu-mi place să le văd așa, morman, în chiuvetă.

— Dacă nu-ți place, de ce nu le speli?

Voia ca totul să fie în ordine în garsonieră, totul să fie curat, spălat, aranjat. Mai în glumă, mai în seri-os, îmi zicea că sunt dezordonată, că-mi arunc ciorapii după mașina de spălat.

— Ar trebui să fii și tu mai ordonată, ai 26 de ani, ce naiba!

Nu vedeam legătura între vârstă și ordine.

— Dar parcă înainte nu te interesa unde sunt ciorapii mei, am zis eu odată.

— Asta crezi tu, dar n-aveam cum să-ți spun cât stăteam în casa părinților tăi.

— Da de ce nu? Nu-nțeleg.

Păi și maică-ta îi arunca tot așa, ce, voiai să mi-o pun în cap?

— Așa, careva-săzică, nu ai loc de ciorapii mei.

— Nu zic că nu am loc, dar zic să fii mai ordonată!

M-am înfuriat. De-asta am și mers mai departe, deși puteam s-o las baltă, să-mi

spun că a fost doar o glumă și gata, să închei discuția.

— Da? și ce nu-ți mai place la mine?

— Nu-mi place că uneori plescăi, alteori râzi prea tare, de se uită lumea la noi. Nu-mi mai place că citești romanele astea proaste, polițiste, de mâna a opta, că-ți pierzi timpul cu ele. Nu-mi mai place că uneori te îmbraci aiurea, nu-ți asortezi hainele, pui toate culorile pe tine…

— Hai, zi, mai zi, l-am îndemnat eu, stupefiată.

Iată, de doi ani eram împreună și nicio-dată nu lăsase să se vadă că l-ar deranja ceva la mine. L-am întrebat de ce se prefăcuse atâta vreme, de ce ascunsese lucrurile astea de mine.

— Nu le-am ascuns, nu m-am prefăcut. Dar n-am avut niciodată loc să ți le spun, și apoi, mi-am tot zis că e ceva trecător, că o să-ți dai seama și o să te comporți cum trebuie.

— Adică ți-a fost rușine cu mine, în acești doi ani? Asta vrei să spui?

N-am mai așteptat răspuns. Am fugit spre ușă, fiindcă simțeam nevoia să ies, să respir aer curat, fiindcă mă înăbușeam, nu mai puteam respira. M-a prins de mână și și-a cerut iertare.

— N-o să mai fac, promit! Iartă-mă, nu știu ce m-a apucat! Dacă aveam ceva să-ți spun, nu trebuia să folosesc tonul acesta agresiv. Nimeni nu e perfect. Nici eu. Dar trebuia să-ți spun cu tact, nu așa.

Am început să plâng. Plângeam în hohote.

— Cum? Nu-nțeleg cum ai stat cu mine dacă sunt atâtea lucruri care nu-ți plac la mine… Spune-mi și mie măcar acum de ce vrei să rămâi cu mine!

— Dar n-au nicio importanță lucrurile astea, adică au una minoră, important e că te iubesc, că nu pot trăi fără tine. Asta e important.

Ne-am împăcat în acea seară. Dar apoi, Alexandru a încercat să-mi influențeze gândirea și comportamentul într-un mod mult mai subtil. Mai parșiv…

De pildă, mi-a cumpărat o carte de filozofie, deși făcuserăm o înțelegere, încă de la începutul relației noastre: fiecare își cumpără cărțile pe care le dorește, nu ne oferim cărți cadou. El însă a încălcat această înțelegere, scriindu-mi și câteva rânduri: „Scumpei mele soții, o carte spre luminare”.

— 0 să-ți placă, o să vezi, mai mult decât romanele acelea ieftine. Hai să citim din ea! Hai, stai lângă mine aici, așază-te lângă mine în pat, să citim împreună!

Așa a început să-mi impună, chiar fără să-mi dau seama, la început, ce să citesc. Zicea, în glumă, că telenovelele la care mă uit sunt pierdere de timp.

— Toate sunt la fel, așa-i? Dacă ai văzut una înseamnă că le-ai văzut pe toate.

Atâta mi-a repetat, încât am început să găsesc și eu unele asemănări între tele-novele. și am început să mă simt ruși-nată că le priveam. M-am gândit că avea dreptate Alexandru, îmi pierdeam vre-mea cu ele.

Uite-așa am renunțat eu la una dintre plăcerile mele, aceea de a mă uita la televizor. Mi-era rușine, nu voiam să mă vadă pierzând timpul. Pe urmă, cumpărăturile le-am făcut numai împreună. își dădea mereu cu părerea, spunând că rochia aia era prea lungă sau prea largă, și mă convingea s-o cumpăr pe cea care-i plăcea mai mult lui. în timp, am ajuns să mă îmbrac numai așa cum îi plăcea lui. Nu știu dacă erau mai frumoase ori nu lucrurile alese de el, dar mie îmi era dor de fustele colorate, de brățările mele late, zornăitoare.

— Am văzut ieri o țigancă, avea niște brățări ca ale tale, dar exact la fel.

Din ziua aia nu le-am mai pus, dar câteodată, când dădeam peste ele, mă apuca nostalgia după cea care fusesem odinioară. Devenisem foarte dependentă de Alexandru. Asta nu s-a întâmplat dintr-odată, cum am mai zis, ci treptat. După cinci ani, am ajuns să-l întreb pe el ce să îmbrac, să aștept de la el încuviințarea de a face ceva, să-i caut privirea, pentru a ști dacă e bine sau nu ce am spus la o petrecere. încet, încet m-am transformat în ceea ce a vrut Alexandru să fiu: o marionetă. El avea sforile în mână și le trăgea, le mânuia așa cum dorea.

Ochii mi i-a deschis o fostă colegă de liceu, plecată din oraș de vreo șapte ani și care, revenită pentru câteva zile în orașul adolescenței sale, mă căutase.

— Teodora, a exclamat ea când m-a văzut. Ce schimbată ești! Era să nu te mai cunosc! Ce-i cu tine de ești așa sobră? Sunt eu, prietena ta din copilărie, ce Dumnezeu, unde e zâmbetul tău? Ăsta nu e zâmbetul tău!

Ne-am așezat la o masă, la o terasă, și acolo am depănat amintiri, am povestit ce-am făcut în timpul în care nu ne văzuserăm.

— Nu-mi place deloc de tine, mi-a zis ea (o recunoșteam, nu se schimbase, când avea ceva de spus, apoi o făcea, nu se ascundea după degete). Parcă nu ești tu! De când nu te-ai mai privit în oglindă?

— Ce vrei să spui?

— Păi tu n-ai văzut că ai gesturi care nu-ți aparțin, expresii care nu te prind deloc? Ești altfel, nu mai ești tu. Parcă cineva te-a învățat să te comporți altfel, dar nu în bine, căci nu mai semeni deloc cu Teodora pe care o știam eu: veselă, fără complexe, care râdea, glumea.

— Exagerezi, am încercat eu să mă apăr.

— Ei, exagerez… Nici măcar nu pot spune că ai probleme și că de-asta ești așa, că ai o pasă proastă. Nu. Se vede clar că aici e mâna cuiva. Cineva a încercat să te modeleze. Dar rezultatul e catastrofal. Ia zi-mi, mai ai prietene sau au luat-o la goană toate?

Am râs și i-am tot spus că bate câmpii. Dar când am ajuns acasă m-am privit în oglindă. Nu ca în fiecare zi, când mă machiam. M-am privit cu atenție, dincolo de chip. și am descoperit că prietena mea avea dreptate.

Devenisem altcineva, nu mai eram Teodora de acum cinci ani. M-am uitat cu atenție și am început să recunosc trăsăturile, gesturile lui Alexandru. Când s-a întors Alexandru acasă, m-a găsit în fotoliu, uitându-mă la o telenovelă.

— Ce-i cu tine, ce te-a apucat? m-a întrebat el.

— Nimic, ce să fie?

— Păi, din câte știu eu, tu nu te mai uiți de nu știu când la așa ceva.

— De-acum încolo o să mă uit!

și-a dat seama că s-a întâmplat ceva după tonul meu arțăgos. în seara aceea am lămurit lucrurile.

— Ai vrut să mă schimbi, să mă faci să gândesc ca tine, să mă port ca tine. De ce?

— De ce? Vrei să știi de ce? Fiindcă nu erai cizelată, fiindcă aveai multe carențe în comportament și în gândire. De-asta!

— Zău? Sau ți-a plăcut să te joci, să mă joci cum vrei tu? Recunoaște, asta a fost!

— Nu-i adevărat, a negat el.

— Cum nu-i adevărat? Când iubești pe cineva, apoi îl iubești cu toate defectele lui, îl iei așa cum e. Dar eu am fost oarbă, n-am văzut că n-am fost decât o jucărie în mâinile tale. Tu te iubești doar pe tine și vrei ca eu să devin… tu!

Ne-am certat urât atunci și, printre certuri, țipete, am ajuns la concluzia că trebuie să ne despărțim. Că nu are rost să mai stăm împreună. Ne-am întors fiecare la părinții lui și urmează să divorțăm, cât de curând. Dacă-mi pare rău? De un singur lucru îmi pare rău: că timp de șase ani n-am fost eu. Că am pierdut anii aceștia din viața mea. Acesta e motivul pentru care vă scriu, pentru a vă îndemna să fiți voi înșivă, să nu vă lăsați schimbați. Cei care vă iubesc vă iubesc așa cum sunteți, cu calități și defecte.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE