Timp de 20 ani nu am știut că am un copil

La un moment dat, am fost anunțat că mă caută un tânăr printre invitați. Chiar atunci, el s-a apropiat de mine și mi-a întins o cutie frumos împachetată, spunându-mi că îmi aduce un cadou din partea unei vechi cunoștințe. Până să mă dezmeticesc, tânărul dispăruse. Am deschis curios caseta și am găsit în ea multe foto-grafii în care apărea un copil, un băiat, la diferite vârste. Semăna foarte bine cu cel care-mi adusese cadoul.

La baza casetei, am găsit o carte de vizită, pe care stătea scris un nume de care mi-am amintit imediat, de fapt, pe care îl aveam tot timpul în minte, iar pe dosul cărții de vizită scria doar atât: „Fiul tău”. Am mai privit încă o dată toate fotografiile și m-au copleșit amintirile…

Eram elev în clasa a XII-a, eram printre cei mai buni, aveam șanse să intru la facultate din prima, iar cu lucrul acesta era de acord toată lumea, atât părinții mei, cât și profesorii.

Eram un tânăr matur, inteligent, arătam bine și aveam succes la fete. Chiar la începutul clasei a Xll-a, ne-a venit o profesoară de engleză nouă, care ne-a devenit și dirigintă, căci cealaltă ieșise la pensie. Când a intrat pe ușa clasei, am fost uluit. Era cu câțiva ani mai mare ca noi, probabil că abia terminase facultatea și, în plus, arăta dumnezeiește. Purta verighetă și era îmbrăcată elegant, dar foarte sobru.

Tuturor băieților din clasă (ce zic eu din clasă, din liceu!) li se scurgeau ochii după ea, dar era clar că nimeni nu putea avea vreo șansă să se apropie de ea. După câteva luni, a devenit mai prietenoasă, a încetat să ne vorbească excesiv de politicos și atunci am constatat că era, de fapt, o fire deschisă, că-și alcătuise chipul acela rigid și inabordabil doar ca să se asigure că e respectată și că n-o să încercăm să ne tragem de șireturi cu ea. Emilia nu era doar frumoasă, ci și o femeie foarte caldă și extrem de feminină.

Era căsătorită cu un bărbat mult mai în vârstă ca ea, care venea uneori și o aș-tepta cu mașina în fața liceului. Părea fericită și mulțumită de viața ei, dar m-am întrebat dacă nu este și asta doar o aparență. Mi-am imaginat că soțul ei trebuie să fie o persoană importantă, pentru că era limpede că au un standard de viață ridicat.

Emilia devenise, în tot cazul, o preocupare pentru mine, mă gândeam mai tot timpul la ea și la o modalitate de a o convinge să lase garda jos. Nu știam cum să-i atrag atenția, la ce ar fi putut fi sensibilă și cum ar fi putut reacționa. Mă pricepeam destul de bine la fete, așa că m-am gândit că, dacă mă dădeam rănit, dacă făceam pe victima, aveam cele mai mari șanse.

Prin urmare, într-o dimineață, când aveam prima oră cu ea, am apărut la școală cu genunchii plini de sânge, cu hainele murdare, mi-am cerut scuze și am pretextat că am avut un accident cu bicicleta. Emilia s-a albit la față și a vrut să cheme o ambulanță.

I-am spus, încet, că nu e nevoie, că sunt doar niște răni superficiale, dar știam că va insista.

— Dacă nu vrei să chem Salvarea, am să sun la tine acasă, să chem pe cineva…

— Nu vă faceți probleme, mă duc la baie și mă spăl, dau o fugă până la o farmacie și gata.

— Nu, nu pot fi de acord, trebuie să fim siguri că totul e în regulă. Am o prietenă medic, sunt sigură că acum e la cabinet. Te duc cu mașina până acolo.

Ne-am urcat în mașina ei, iar pe drum m-am tot gândit ce să-i spun doctoriței, pentru că rănile mele de la genunchi erau, de fapt, pete de cerneală roșie. Am tot încercat să gă-sesc un pretext, s-o conving pe Emilia să renunțe să mă ducă la doctor.

— Mai bine mă duceți până acasă, sunt absolut sigur că nu e nimic grav.

— Bine, bine… Spune-mi adresa. Acasă nu era nimeni la ora aceea.

M-am prefăcut slăbit, ca să urce cu mine. Odată ajunși în casă, am rugat-o să ia loc și să mă aștepte câteva clipe. M-am dus la baie, m-am spălat și m-am întors în living râzând.

— Îmi cer mii de scuze, a fost o farsă, de fapt… Voiam să fim câteva clipe singuri și n-am știut cum altfel să procedez… Voiam să vă mărturisesc că mă gândesc tot timpul la dumneavoastră, că sunt îndrăgostit cum n-am mai fost niciodată și că, dacă mă refuzați, cred că am să mă sinucid. Am nevoie de dumneavoastră în viața mea, am nevoie de cineva care să mă iubească, altfel sunt pierdut.

M-a privit îngrozită și a dat să plece. Am insistat să mai rămână câteva clipe, dar am constatat că plânge. Mi-am dat seama că am sărit calul și mi-am cerut scuze. S-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. A doua zi, la școală, aproape că nu m-a privit. La fel și în a treia zi, și în următoarele. În vacanța de iarnă, n-am văzut-o deloc. Am trecut de câteva ori prin fața casei unde aflasem că locuia, dar totul era în beznă, probabil plecaseră undeva. O vreme, m-am temut ca nu cumva să nu se mai întoarcă deloc la cursuri. N-am avut chef nici de sărbători, nici de petrecerile date de prietenii mei. Ai mei m-au invitat să petrec cu ei vacanța, la schi în Elveția, dar nici de asta nu-mi ardea. Voiam să fiu lăsat în pace, cu gândurile mele. M-am simțit pentru prima oară bine singur. Nu eram foarte sigur că sunt cu adevărat îndrăgostit de Emilia sau doar mă irita faptul că nu o puteam avea cu la fel de mare ușurință ca pe celelalte fete din viața mea.

Când au reînceput, în fine, cursurile, am așteptat cu emoție să văd dacă apare sau nu. A venit. Slăbise, era palidă, iar ochii parcă îi erau lipsiți de viață. Am încercat, de câteva ori, să rămân ultimul în clasă, să încerc să schimb câteva cuvinte cu ea, dar mă evita în mod evident. Eram singurul din clasă care nu făcea meditații, ar fi fost inutil. Eram prea bine pregătit ca să arunc banii alor mei pe fereastră. M-am gândit să-i propun Emiliei să facem meditații la engleză. Ai mei deciseseră până la urmă să mă trimită la studii în străinătate, deci trebuia să stăpânesc foarte bine limba engleză. știam să citesc și să scriu, mi-era ceva mai greu cu vorbitul. Aș fi putut face niște cursuri la British Council, de unde obțineam și o diplomă valabilă și în străinătate, dar eu o voiam pe Emilia.

Mi-am luat inima în dinți și, într-o vineri, după ore, m-am dus în can-celarie. Era singură. Am întrebat-o din ușă dacă am putea face meditații împreună, la școală sau oriunde altundeva ar fi ea dis-pusă. M-a privit lung, nu mi-a răspuns imediat, dar exact când mă pregăteam să ies, am auzit-o spunând în șoaptă:

— Prea bine, vino la mine acasă. Cam de câte ori pe săptămână vrei?

— În fiecare zi. Am să-mi fac studiile în străinătate și trebuie să vorbesc perfect. Vă mulțumesc foarte mult că nu m-ați refuzat…

— Nu-ți mai bate joc, Sorine. E păcat!

N-am mai spus nimic și am așteptat cu nerăbdare prima ședință. Atunci a început totul. Am făcut dragoste cu atâta patimă, de am crezut că ne vom pierde unul în altul și nu ne vom mai putea regăsi. Numai că, de fiecare dată după ce făceam dragoste, Emilia plângea.

N-a vrut niciodată să-mi spună de ce. Relația noastră a durat până după bacalaureat. În ultima seară când ne-am văzut, mi-a spus că o să plece cu soțul ei într-o călătorie mai lungă și că nu știe când se întoarce.

— Aș vrea să mă uiți, să nu mai încerci niciodată să iei legătura cu mine. Mi-a fost destul de greu și așa… Pe la școală au apărut tot felul de zvonuri. Directoarea m-a chemat și m-a întrebat dacă e ceva adevărat, aș fi putut să-mi pierd postul, dar n-a avut nicio dovadă… Cred că oricum am să plec de acolo. și soțul meu bănuiește ceva, nu mi-a spus-o, dar îl cunosc, mă suspectează tot timpul. Ii datorez totul, e un om foarte bun, nu vreau să-l fac să sufere. și, oricum, relația noastră nu poate avea niciun viitor. Cel mai bine ar fi să ne luăm acum adio.

Am făcut așa cum mi-a spus. Eu am plecat la studii și mi-am văzut de viața mea. Am aflat întâmplător, de la un fost coleg, că ea a plecat de la liceul nostru și se bârfea că ar fi divorțat.

Anii au trecut, mi-am dat masteratul, doctoratul, am lucrat câțiva ani în străinătate, unde am cunoscut-o pe Cosmina, actuala mea soție, ne-am întors în țară și ne-am căsătorit. Am preluat firma tatei și am muncit cu devotament, îmi plăcea ce făceam și îmi plăceau oamenii cu care lucram. Cosmina mi-a dăruit doi copii și am cam tot ce-și poate dori un om.

Să ne întoarcem la prezent acum… După ce s-au terminat petrecerile pentru mine, căci am fost sărbătorit și acasă, duminică seara, m-am dus la birou, am scos cartea de vizită din casetă și am sunat. Mi-a răspuns o voce de bărbat.

— Bună ziua, sunt Sorin T.

— Bună ziua, v-am recunoscut. Eu sunt… fiul… tău. știam demult că exiști, mama mi-a tot vorbit despre tine și despre… relația voastră. M-am străduit s-o înțeleg, mi-a fost greu, dar o iubesc prea mult ca s-o judec. Ani de zile n-am vrut să te cunosc. știam că ai altă familie, copii, m-am gândit că oricum n-ar avea niciun rost să-ți tulbur existența. Acum… mama e… bolnavă… se teme să nu rămân singur și a insistat să te caut. Nici acum nu știu foarte bine dacă vreau să te cunosc. Cred că din cauza ta e bolnavă. Nu mai poate lucra de… o vreme încoace. Eu o întrețin. Fostul ei soț ne ajută foarte mult, fără ca ea să știe, e un om minunat, îl respect foarte mult și o iubește enorm pe mama. El n-ar fi renunțat la ea, mama a vrut să divorțeze, se simțea vinovată față de el. Pe tine nu știu dacă te pot ierta. O să te sun eu dacă… mai vedem…

După ce am închis telefonul, m-am simțit îngrozitor. Mă gândisem adesea la Emilia în toți anii de după despărțirea noastră, știam că apariția mea în viața ei i-a făcut numai rău, dar habar n-aveam că am un copil cu ea.

Zile și nopți la rând m-am gândit cum să fac s-o întâlnesc, să-i pot vorbi. Cosmina mă tot întreba ce-i cu mine, i-am spus că am probleme la firmă și că voi lipsi câteva nopți de acasă. M-a crezut. Am dormit la firmă, simțeam nevoia să fiu singur. După vreo două săptămâni, am primit un telefon.

— Mama vrea să te vadă. Poți veni? M-am dus într-un suflet. Emilia era internată într-o rezervă de la spitalul de boli nervoase. Părea îmbătrânită, era foarte slabă, iar privirile, ca și atunci, demult, total lipsite de viață.

— Mă bucur că ai venit. N-am vrut să-ți tulbur liniștea, dar trebuia să-ți cunoști fiul. El pretinde că nu vrea să te cunoască, dar știu foarte bine că nu-i adevărat. Are nevoie de tine. Incearcă să-i acorzi puțin timp, stai de vorbă cu el, o să-ți placă, e un băiat minunat.

Am ascultat-o și m-am văzut cu fiul meu zilnic. Până la urmă, a renunțat și el la zidul pe care-l ridicase în jurul lui și am devenit prieteni. Mai aveam un singur lucru de făcut: să-i spun adevărul Cosminei și copiilor mei. L-au plăcut, mai ales copiii. Cosmina n-a vorbit o vreme cu mine, am înțeles-o și am lăsat-o în pace.

L-am angajat pe Andrei la firmă și am trimis-o pe Emilia la o clinică în străinătate, unde, încetul cu încetul, și-a revenit. Andrei a stat cu ea tot timpul. I-am ajutat și eu cu bani, și fostul ei soț. L-am cunoscut și eu; într-adevăr, este un om cu adevărat minunat.

Acum, Andrei este mâna mea dreaptă și cel mai bun prieten al meu și al copiilor mei mai mici. Sper să reușesc să îndrept cât de cât lucrurile și să-i redau Emiliei lumina din ochi. M-aș bucura foarte mult să o văd fericită.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE