7 cărți de citit până când vine apocalipsa climatică. Una dintre ele e de Sadoveanu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când vine vorba de schimbările climatice, tonul savanților din aceste zile e unul care i-ar face să roșească pe scenariștii de la Hollywood. Obișnuiți cu filmele apocaliptice care deformează fatal timpul, închipuie situații de urgență extreme în care tot ce ai de făcut e să fugi, vă propun o serie de cărți care oferă versiuni mult mai subtile ale depresiei sau speranței când vine vorba de ceea ce se întâmplă cu planeta noastră.
Apare zilele acestea un nou raport produs de grupul interguvernamental de oameni de știință care analizează schimbările climatice (IPCC). Ar trebui să fie un semnal de alarmă înainte de întâlnirea Națiunilor Unite pe această temă din Glasgow, din octombrie în care mai-marii lumii ar trebui să hotărască noi măsuri care să mai amâne puțin apocalipsa climatică.
Tonul savanților e unul care i-ar face să roșească pe scenariștii de filme apocaliptice de la Hollywood. E groasă rău, sunt bătute lunar recorduri istorice de temperaturi, încălzirea oceanului pare și ea ireversibilă, întețirea fenomenelor extreme e certă. Ce mai e de făcut?
Savanții optimiști spun că încă putem încetini cursul dezastruos cu măsuri drastice: luptă serioasă cu industriile poluante, încercări serioase de modificare a producției de confort de mileniu 3 (încălzire nonpoluantă, noi tipuri de transport, de agricultură etc.). Putem încetini, adică, așa cum plastic exprima cineva situația, uneori e bine să ai 8 uragane distrugătoare în loc de 10.
Sentimentul de urgență, de pericol iminent pe care savanții lumii încearcă să-l transmită pare imposibil de adaptat la tonul cotidian. Scriitorul Jonathan Franzen propunea, acum vreo doi ani, să le spunem oamenilor direct un adevăr crunt: nu se mai poate face nimic, calea spre dezechilibru climatic dramatic e aproape imposibil de modificat, deci tot ce ne rămâne e să fim dedicați realității imediate, mai salvăm câte un pom, mai scutim lumea de câte un gunoi etc.
Numai că îndemnul la resemnare etică a lui Franzen e de fapt deja superprezent și în lumea businessului murdar de azi. În fond, și detașamentele de imagine ale companiilor poluatoare nu ne transmit decât că e o „chestiune de mentalități”, că planeta se duce oricum de râpă, deci să petrecem, singura diferență ar fi una de conduită personală.
În ce mă privește, găsesc în inconștiența noastră veselă semințele viitoarelor nostalgii, măcar atât.
Când vom umbla ca nebunii după hrană sau adăpost peste câteva zeci de ani, ne vom aminti probabil cu lacrimi în ochi cum am mers la Costinești, am stat 10 ore în mașină la Fetești, și am făcut 10 tik-tok-uri pe noapte la Tineretului.
Partea mai perversă cu criza climatică e că se insinuează, culmea, discret. E ca la COVID. Dramele sunt mai mult personale sau de comunități mici. Oricât ai vrea, se pare că nu poți empatiza cu câte un orășel european sau chinez spălat de câte o groaznică viitură. Și la COVID, oricât ne-am strădui, un procent enorm din omenire vede, din motive justificate sau nu, moartea cauzată de gripă ca un moft sau o conspirație.
Nimeni nu crede în durerea celuilalt. Și, până la catastrofe colective, vor mai fi multe milioane de catastrofe individuale, însingurate.
Filmele apocaliptice nu sunt tocmai cinstite, deformează fatal timpul, închipuie situații de urgență extreme în care tot ce ai de făcut e să fugi. Cărțile oferă versiuni mult mai subtile ale depresiei sau speranței. Așa că voi încerca o serie de titluri, mai ales din autori oricum foarte cunoscuți, să nu zică lumea de pe plajă că sunteți tocilari:
Paul Auster - În țara ultimelor lucruri (Editura Humanitas). O poveste scurtă, postapocaliptică, deprimantă. Ca mulți alții, Auster glosează pe marginea situației foarte probabile ca, după ce se clatină primele forme de organizare globală și statală, lumea să se transforme în „Mad Max”, sălbăticie, anarhie, tribalism. Partea subtilă e că scriitorul american analizează și lingvistic situația. Într-o lume distrusă, vor dispărea milioane de cuvinte, limbajul se va modifica vital, inclusiv forma de adresare „îndrăgostită” va deveni o formă de geamăt de frustrare și durere. Bun romanul, aveți grijă să nu vi se amestece lacrimile cu soluția de plajă.
Cormac McCarthy - Drumul (Humanitas Fiction). Și McCarthy atacă problema oamenilor deveniți fiare după ce țesătura societății așa cum o știm azi se destramă. Analizează relația tată-fiu, adult-tânăr și unul dintre coșmarurile adânci ale apocalipsei: continua deplasare în speranța că vei regăsi un colț din lumea pierdută.
Doris Lessing - Memoriile unei supraviețuitoare (Editura Polirom). Nu e cea mai bună carte a scriitoare britanice, dar sfatul meu este să citiți mai bine SF-uri sau distopii nereușite ale unor mari scriitoare/scriitori, decât să vă pierdeți timpul cu cărți la modă scrise neglijent. Ideea nu e nouă, tot tribalism, tot oameni transformați în fiare, tot cruzime, dar felul în care Lessing construiește deznădejdea eroinei este absolut memorabil. Din nou, am ales o carte subțirică, spuneți săru’ mâna.
Ursula K Le Guin - Deposedații (Editura Nemira). Pe asta aș pune-o în orice top, dintr-un motiv simplu: e deșteaptă politic, e o interpretare a Războiului Rece (a apărut în 1974), dar cu bătaie foarte lungă. Este despre o civilizație construită de la zero pe un satelit fără resurse, după un război civil distrugător. Cartea scriitoarei americane transmite o lecție importantă într-o formă extraordinară: șansa omenirii este organizarea în condiții extrem de vitrege.
Tim Flannery - Europa - o istorie naturală (Editura Litera). E o carte de popularizare a științei, despre nenumăratele extincții parțiale, modificări incredibile de climă și a formelor de viață în zona cunoscută azi drept „Europa”. Mi-a rămas și acum în minte calicoterul, animalul cu tors de gorilă și cap de cal. Astfel de istorii fac inutilă lectura de romane fantasy. Știința ne oferă istorii infinit mai „nebunești”. Abordarea științifică serioasă îți amintește că istoria Pământului e un lung șir de apocalipse. A fost recent tradusă la noi. Despre australianul Flannery v-am povestit mai mult aici.
Mihail Sadoveanu - Țara de dincolo de negură (Editura Mihail Sadoveanu). La asta nu vă așteptați, probabil. Sadoveanu și cărțile lui de lentă descriere a naturii nu au cum să prindă un mare public. Însă Nicolae Manolescu a observat cel mai bine, aceste texte sadoveniene țin mai mult de imaginație decât de „descriere”. Foșgăiala vietăților din „Țara...” îți dă un acut sentiment al neliniștii, instabilității. Asta deși Sadoveanu pare tătucul grăsun și liniștitor al manualelor noastre de literatură. Eu vă provoc și la acest tip de experiment.
Jack London - Dragoste de viață (Editura Art). Dacă tot ne e frică de tribalizarea vieții, americanul Jack London are cel mai pur ochi realist aruncat lumii truditorilor ultra-exploatați, fără drepturi, doar cu ceva demnitate și poezie în ei. Nu e distopie, e viața pură și dură a unei lumi care se transforma după noua ordine impusă de capitalismul industrial.
Jack London este cel mai mare inovator în descrierea „licărului de speranță” din mijlocul disperării absolute. Dacă nu aveți chef de cele 7 povestiri din acest volum, reluați Colț-Alb, nu mă supăr. Ne reamintim astfel că apocalipsele stau undeva și în trecut.
Lectură plăcută!, aștept alte sugestii de cărți potrivite cu apocalipsa.
