O recomandare neobișnuită de lectură. Fascinantul baron care a descoperit dinozaurii pitici din România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ideea mea de distracție: să salvăm știința de noul obscurantism. Căci principalul inamic acum e un neo-obscurantism, un gust pentru bălării pseudoștiințifice care bântuie inclusiv printre oameni din câmpul educațional. În același timp, scade interesul pentru teribilele narațiuni științifice din ultima sută de ani. Ceva trebuie făcut, altceva trebuie citit.
Cuprins:
Nu avem doar pseudoștiință, pseudoistorie, pseudojurnalism. Calamitatea pare să vină și dintr-un soi de dorință de a populariza știința până nu mai e știință. Tabloidizarea e prezentă și pe canale clasice de documentar științific. Ca să nu mai vorbim de politizarea ei, cu cel mai recent exemplu de mare succes, Yuval Noah Harari, cel care a făcut din istoria homo sapiens un soi de “start up” de succes, foarte aplaudat de mediul corporatist.
În cea mai cunoscută carte a sa, “Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, Harari face în prima sută de pagini un rezumat onest și cu talent al exploziei strămoșilor hominizi, pentru ca apoi totul să devină un soi de istorie a unui gadget cu succes global.
Și, mai ales, Harari dă tot soiul de lecții morale (și de business) extrase din această evoluție. Așa nu.
Succesul de trafic pe net face știința autentică să piardă războiul
Dar Harari e încă de partea acceptabilă a lucrurilor. Noul obscurantism, cum spuneam, neagă știința în bloc, recompune tot felul de bazaconii cu succes de trafic pe Google și Facebook. Și, deși netul și librăriile sunt pline de popularizare științifică de bună calitate, cumva s-a pierdut un război comercial.
E mai de succes s-o dai cu reptilieni și iluminați decât să recompui o epocă de acum milioane de ani, după munca unui paleontolog care a tot cernut țărână până a dat de molarul vreunei ciudățenii care trăia pe teritoriul României de azi.
Știința a pierdut din farmecul popular pe o piață liberă a excitanților ieftini. Și nici măcar nu înțeleg de ce, exact. Potențial, inclusiv senzaționalist, era destul. Mă rog, eu sunt mai mizantrop, nu înțeleg nici de ce să citești tot soiul de fantasy-uri cu animale și povești fabuloase când poți citi o carte cinstită de popularizare a paleontologiei, de exemplu. Tolkien, istoriile lui George R.R. Martin sau câte alte astfel de încercări, cu sau fără dragoni, pică în fața realităților reconstituite științific. Să vă dau un exemplu.
Baronul dinozaurilor pitici
Una din evadările mele favorite de vacanță este “Europe. A natural history” a lui Tim Flannery. Omul are talent narativ, uneori excesiv de entuziast, dar e o boală veche a paleontologiei, nu ai cum să nu o mai iei razna când vezi lumile care se deschid din vreo mină veche din Belgia sau Germania sau din vreo localitate uitată din Ungaria sau România.
Diferența dintre o evadare ficțională și o evadare după ipoteze științifice e că nu “îți stă mintea în loc”, dimpotrivă, lumi paralele fascinante dau un aer fad lumilor hegemonice ale Hollywoodului sau ale cărților la modă de adormit copiii și adulții.
Or fi fost și dinozaurii lui Spielberg fascinanți în vreun fel. De fapt, prin anii ’90 ne fascinau computerele din spatele lui Jurassic Park, mai mult decât povestea propriu-zisă a creaturilor.
Dar Spielberg e un biet personaj fără imaginație pe lângă unul dintre cei mai mari paleontologi ai lumii, un aristocrat maghiar din Hațeg, baronul Nopcsa.
Viața de roman a lui Nopcsa
Castelul e acum în lucrări de amenajare în Hunedoara. Însă adevăratul tezaur lăsat de acest om este prins în cărțile de știință: e cunoscut mai ales ca descoperitorul dinozaurului pitic, însă el este și cel care a avansat multe alte ipoteze despre o Europă de acum zeci de milioane de ani.
Viața lui Nopcsa este un roman în sine, îndrăgostit trei decenii de secretarul său albanez, Baiazid (după care a și dat numele unei creaturi descoperite, o străbunică a broaștei țestoase), paralizat spre sfârșitul vieții și cu un final pe care l-a calculat cu un sânge rece înfiorător: își adoarme iubitul și îl împușcă în somn, apoi se sinucide.
Flannery nu rezistă și îl descrie ca pe un soi de conte Dracula care învie animale preistorice, nu ca în povestea lui Bram Stoker.
Una dintre specii este un pterodactil uriaș, poate cel mai mare, adaptat la acel arhipelag care era continetul european cândva. Un superprădător care zbura din insulă în insulă și vâna specii pitice de tot soiul. Fascinant e dinozaurul pitic, de dimensiunile unui cal, sau crocodilul de trei metri care populau insula unde acum e Ținutul Hațegului.
“Cine are dinozaurul mai mare”
Istoria științei e populată cu insule de megalomanie și prostie. De exemplu, exista o adevărată competiție cu “cine are dinozaurul mai mare”, între americani, europeni (și diverse națiuni din Europa).
Nopcsa taie din acest avânt prostesc și devine un vizionar, descoperind o întreagă lume din acel arhipelag “european” străvechi, plin de dinozauri mititei. De pe vremea când era lipită de un continent uriaș, Europa are și urme de dinozauri gigantici, însă în momentul în care ajunge arhipelag, speciile se adaptează și o lume incredibilă apare. Dinozaurii ajung pitici, iar pterodactilii (numele dat acestui superprădător e Hatzegopteryx) care îi vânează devin și mai impunători.
Sigur, o narațiune ca asta se desfășoară de-a lungul a milioane de ani. Aici e capcana poveștilor paleontologilor: când pare că spun “și, deodată”, acel “deodată” ascunde câte un eon. Flannery bagă o doză de senzațional, și spune că de fapt baronul Nopcsa îl descoperea pe adevăratul Nosferatu atunci când reconstituia urmele pterodactilului uriaș.
Dezastre și comori din peșteri
Au și efectele astea farmecul lor, parcă mai amuzante decât glumițele obișnuite cu Dracula.
Uneori astfel de povești se termină brutal, nu au final. De exemplu, într-o mină părăsită din Belgia se descoperă un splendid schelet al unui dinozaur uriaș. Dar povestea se termină așa: mina a fost inundată, orice speranță a fost pierdută.
Sau, pe lângă Frankfurt, se descoperă o adevărată mină de aur pentru paleontologi și totuși consiliul local gospodar decide prin anii ’70 să transforme locul într-o groapă de gunoi, că era mai profitabil.
20 de ani comunitatea științifică s-a luptat și a reușit să oprească această calamitate.
Poveștile de la marea extincție, de acum 66 de milioane de ani încoace, sunt fascinante, sunt presărate de scurtături narative care unesc, de fapt, resturi descoperite de paleontologi în site din ce în ce mai fine, mai performante. Sunt ipoteze care pot fi dărâmate, nimic nu e sigur, însă puterea lor de pătrundere este creatoarea unui soi de catharsis. Vă recomand astfel de plonjări în trecutul de neimaginat, în locul unor distracții mult prea infantile. Dacă nu e Tim Flannery pot fi mulți alții, paradoxul fiind că tocmai în epoca cea mai informată, cu cele mai mari arhive, se pierd tocmai poveștile cele mai importante în detrimentul unei triste competiții de piață.
Reverie cu porci din Oligocen
Când mai auziți vaiere legate de analfabetism funcțional, de obscurantism, de medici care cred în zâne și staruri care nu cred în vaccin, amintiți-vă de un singur lucru: că nu investim serios într-o continuă prezentare a științei în varianta ei nesfârșit de luminoasă sau de întunecată, de optimistă, de cotrobăitoare.
Guvernul dă bani presei de exemplu, nu s-a gândit niciodată cât de importantă era presa științifică, de popularizare acum 40-50 de ani.
Acum poveștile științifice par să sucombe sub greutatea de marketing a unui Elon Musk care își lansează mașina de colecție în spațiu. Nu zic să evadați ca mine în povești cu un soi de porci carnivori din Oligocen sau cu cel mai straniu mamifer, calicoterul, ceva între cal, rinocer și tapir, un cal cu corp de gorilă mai precis.
Dar când mă uit cu ce povești sărace în imaginație ne pierdem uneori timpul, e clar că trebuie să mai și facem ceva cu ideea noastră despre distracție.
