România și „înțelepciunea rusească”

Rușii pot schimba, prin propaganda în mediul cel mai propice astăzi (rețelele sociale), pur și simplu, albul în negru. Democrația în dictatură. Războiul în pace. Criminalul în înger. Imbecilul în înțelept. Papagalul în guru. Gușele și trompetele în purtători de mesaj „legitim”.

Agenții Moscovei lucrează deopotrivă în subteran și la vedere. Provoacă neîncredere în instituții, prezentând „realități din lumea capitalului”, probleme economice, lumea obscură a drogurilor, nefericire socială, absența demnității umane.

Nici nu e greu într-o țară ca România, un stat eșuat, cum bine l-a descris cel mai trântor dintre președinții de după 1989: Iohannis.

Pedala nostalgiei este apăsată la maximum. Rescrierea trecutului e o artă. A răului, dar artă. Astfel, Ceaușescu nu mai e un dictator. A devenit un patriot.

Național-ceaușismul, epocă de lipsuri atroce, de foame, frig, frică, a redevenit o epocă de aur, în care țara o ducea atât de bine, încât nici nu mai băgai de seamă cea mai mare realizare a economiei românești: hârtia igienică de tandrețea sârmei ghimpate. Iar miliția personală a unui dictator odios, Securitatea, a devenit un organism patriotic, vigilent, necesar.

Lătrăi mai mari sau mai mici latră nonstop despre cât de toxică este Uniunea Europeană. Este – pentru Rusia este.

Fără Uniunea Europeană, România rămânea dramatic de izolată, o pradă ușoară pentru regimul rusesc, care asigură subdezvoltare economică (peste tot pe unde au ajuns, rușii au ruinat economic acele societăți). Totul, pe fondul abolirii reperelor morale. Ceea ce, firește, nu face din americani sau din Uniunea Europeană alternative perfecte.

Dar fără Uniunea Europeană, România n-ar fi fost astăzi nici măcar un Belarus. Cel mult o Coree de Nord la mâna a doua, după două săptămâni la Băicoi.

De libertate, răul profită mai mult decât binele, observa un polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Așa este.

Libertatea are atât de multe neajunsuri, încât cel mai ușor lucru din lume este să o faci praf. Absența ei însă naște dictatura.

Iar dictatura este, pur și simplu, un iad social și un iad personal. Libertatea e un bâlci. Dictatura e un lagăr.

Firește, lichelele, lacheii găsesc o cale să se „descurce”, indiferent de regim. Lemnul strâmb al omenirii nu se îndreaptă.

Rușii încearcă pur și simplu să smulgă cultural România din traiectoria ei europeană și să o întoarcă spre răsăritul de unde răsar grotescul și nedreptatea. Lumea dezgustătoare a ceaiurilor nedorite, a defenestrărilor și a închisorilor politice.

Masele, a scris Marin Preda acum aproape cincizeci de ani, într-o carte pe care n-o mai citește nimeni, vor să folosească puterea în sensul ei cel mai crud, nu să opereze cu nuanțe și mofturi liberal-burgheze. Ceea ce le atrage este mai ales forța distructivă a puterii. Capacitatea ei de a mutila destinele altora. Avea neîndoielnic dreptate. Aceasta este legea eternă a gloatei.

La milioane de români se vede nostalgia după lumea despoților, a torționarilor, a hatârului, a bunului plac violent.

Bunul-plac violent care ocolește instituțiile, dezbaterile, parlamentările, legile, tot ceea ce ne-ar putea apăra de dezlănțuirea fiarei.

Iar fiara este chiar abolirea regulilor, care nu este totuna cu nerespectarea lor.

Democrația este imperfectă și pe alocuri stupidă, democrația românească nu e originală, e o biată cleptocrație, cu clase de profitori, de paraziți, de căpușe ale bugetului, cu puteri scăpate complet de controlul celorlalte (cum sunt cea judecătorească sau pădurea ori galaxia de neatins a marilor afaceri corporatiste sau BOR-ul). Un univers absurd de privilegiați și pulime pusă la taxe și impozite.

Dar, iată, este o pulime jovială, festivalieră (să notăm în treacăt, tolstoian, că toate generațiile sunt proaste făcute grămadă, însă fiecare generație este proastă făcută grămadă în felul ei). Terenul de joacă al Rusiei este deci fertil.

Cele aproape patru decenii de școală făcută în bătaie de joc își arată roadele. Milioane de semi-analfabeți, absența gândirii critice, pulverizarea respectului, neîncredere socială, reîntoarcerea în trib, în clan, în haită, într-un minorat al existenței, fără niciun alt orizont în afară de mâncare, obiecte și Doamne-ajută.

Absurdul românesc (România i-a dat totuși pe Urmuz și Ionescu!) face să avem o țară cu o economie care s-a dezvoltat, dar s-a dezvoltat împotriva majorității societății, care știe una și rea: răzbunare.

Delicatețea de tractor a lui Bolojan n-o să ajute prea mult, reformele nu sunt miracole, nemulțumirile sociale vor continua să crească, explozia abia urmează. Extremismul nu are nimic altceva de făcut decât să aștepte.

România e pe cale să-și tragă singură un glonț în țeastă. Iar ruleta rusească se joacă de multă vreme aici.

De cel puțin un deceniu și jumătate, rușii penetrează spațiul public românesc la un nivel de agresivitate fără precedent după 1990. Li se datorează o mare parte din degringolada care stăpânește mințile care se împărtășesc de pe TikTok cu „înțelepciune”.

Restul e lucrătură pur românească. Tot noi ne-am lucrat aici și înainte.

Foto ilustrativ: Shutterstock

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE