Când părinții o iau razna, cineva e cazul să le-o spună – școala nu trebuie să cânte cum vor ei

Precizarea absolut necesară: există o pătură pasivă și serioasă de părinți cum trebuie, cu probleme normale și cu soluții normale. Nu ei intră în chestiune, ci aceia care influențează prin comportament deviant o bună bucată de societate și politicile ei educaționale. O altă precizare cu rost de avertisment pentru părinții vocali: gândiți bine ce cereți (mulți dintre dvs. doriți un soi de comportament „privatizat” al școlii de stat), nu cumva să se și întâmple!

Părinții care vor educație „utilă”

Sunt cei care întreabă „la ce-i trebuie aia sau ailaltă”. De aici, o întreagă religie a școlii care trebuie să fie ca un medicament-minune. Iei nota 10 și ai succes în viață. Nu merge așa. Lucrurile evoluează rapid. Nu știi de pe acum ce se cere pe piața muncii. Sigur că e mai lucrativ și înălțător să fii medic sau inginer bun sau instalator bun, dar nu poți să știi care va fi traiectoria propriului copil. Pentru că, surpriză, de pe la 13-14 ani se profilează ceva miraculos: caracterul autonom al micului om, ambițiile lui, speranțele lui, experiența lui etc.

Întrebarea „la ce ne e de folos în viață cutare materie?” e superfluă. Asta ne omoară: cum să facem să avem succes în viață? Răspunsurile se știu deja. Școala, de multe ori, are de luptat tocmai împotriva acestor învățături de mare succes. Părinții care vor chestii „utile” vor de fapt chestiile alea extrașcolare pe care le știu foarte bine:

Calcă restul în picioare, ia-le banii, ia-le demnitatea. Bagă-te-n față. Repetă-ți sloganul de bază al celulei de bază: „numai eu și familia mea existăm pe pământ, restul sunt doar balast”. Nu-ți respecta niciun angajament, manipulează. Ca să dau și un exemplu: este sigur mai comod să-ți plagiezi doctoratul și să iei sporul la salariu decât să stai ca prostul să muncești la o astfel de lucrare 10 ani. Dar astfel de sfaturi nu se vor da în școală. Sper.

Școala nu trebuie să cânte însă cum vrea „clientul”

A devenit prea puternică o cultură a individualității venită din mediile extrașcolare și familiale. Într-un fel maneliștii sunt mai cinstiți, ei îi dau cu „școala vieții” și individualism extrem și pentru că asta cer clienții. Școala nu trebuie să cânte însă cum vrea „clientul”.

La școală se învață tot felul de chestii „inutile”: română, latină, istorie, fizică, matematică, dar mai ales cum să ieși puțin din demența individualismului extrem și să simți un minim de schelet de societate la care vrând-nevrând participi. Nu întâmplător, poate, din mica mea experiență de profesor, cel mai greu lucru de făcut, și cu elevi excepționali, și cu elevi sociabili, dar fără mari performanțe la învățătură, e să faci ceva în colectiv, să-i înveți să lucreze împreună.

Părinții obsedați de „ce se cere”

Axioma suna așa: părinții reflectă fidel societatea. Iar societatea noastră e din ce în ce mai inegală. Practic, avem două mari categorii nocive de părinți: cei complet neinteresați și cei toxic de interesați de copiii lor. Medieval și ultramodern. Copii făcuți și aruncați în lume fără niciun calcul prealabil, să fie acolo, că s-o găsi un colț de pâine și pentru ei. De cealaltă parte, copil ultra-planificat, în care se investește ca-ntr-un start-up și care e lansat în lume ca o rachetă (cu riscurile aferente). 

„Ce se cere” e obsesia părintelui care vrea un copil perfect. Am urmărit uimit o discuție pe un grup între părinți cum că o profesoară a îndrăznit să le predea la clasă ceva ce nu se cerea. Adică, vezi Doamne, s-a pierdut timpul prețios în care copilul nu a fost pregătit să rupă norii la Bac sau Evaluarea Națională.

Acest „ce se cere” merge mână în mână cu industria meditațiilor și cu stilul de testare. Aceste evaluări, chiar și în partea umanistă, se vor cât mai standardizate – cu enunțuri stas, cu zero creativitate. Asta deși în tot restul școlii programa ne încurajează tocmai spre eliberarea copilului de clișee și alte curate meșteșuguri de tâmpenie, cum a zis un nene deștept acum vreun secol jumătate. 

Dăm teste standard la presiunea unor părinți care vor să vadă că au investit ce trebuie

Cercul vicios e simplu. Dăm teste din ce în ce mai standard tocmai la presiunea acelor părinți care vor să vadă că au investit banul cum trebuie. Profii care fac meditații știu foarte bine și mecanismul gândirii corectorilor, și cum se judecă un barem, de multe ori corectează tot ei. Un meditator cu experiență recunoaște imediat că într-un copil „a fost investit”. Asta e adevărata barbarie, nu meditația în sine care ar avea un rol benefic dacă n-ar fi simplă metodă de evitare a școlii. Cam cum e medicina privată față de medicina de stat: e bună să eviți unele cozi, dar dacă ai ceva grav, tot la statul pe care l-ai sabotat ajungi.

Sunt părinți care-și doresc copiii robotizați. Bagi în ei ingredientele și iese cariera. Asta se întâmplă de obicei până vine adolescența, acest „monstru” de neînțeles din casele oamenilor, și atunci, de cele mai multe ori, vechea obsesie pentru copil se transformă în indiferență și „ce o fi o fi”. 

Aceste comportamente le-am văzut de mult timp ca ziarist. Părintele-erou, obsedat de reușită, nu vrea decât să-și depersonalizeze copilul. De partea cealaltă, cum spuneam, e fioroasă groapa care se cască între acest tip de părinte, în general din clasa de mijloc, și părintele ultra-sărac, lumpenizat. Acolo indiferența față de școală a ajuns la cote apocaliptice. Elevul nu are nicio susținere și încurajare, dimpotrivă, i se predau „lecții de viață” de care n-are nevoie. Și dacă e bun, e descurajat de mediu în tot ce are legătură cu școala. Asta se întâmplă când sărăcia e mai sărăcie decât sărăcia pe care o știam noi, e excludere din societate, e un soi de para-feudalism care coexistă lejer cu modernitatea. 

Nu e sărăcia omului care are o fărâmă de demnitate în muncă, în traiul cotidian. E sărăcia lumpenului, sărăcia care te ține într-o zonă gri a cinismului și a foamei. În asta România a devenit expertă. În aceste pungi de sărăcie, culmea, crește celălalt tip de individualism, al călcării în picioare pentru o viață despre care nu știi nici măcar cum ar trebui să arate ca să fie ok.

Cu cât vor fi mai puternici acești doi poli ai inegalității, cu atât educația va fi supusă unor încercări de „reformă” mai halucinante.

Notă: O precizare care știu că e importantă pentru mulți: n-am copii. Deci, da, cine oi fi eu să-mi dau cu părerea despre părinți? Am un singur comentariu: n-am copii, dar îmi pasă de foarte mulți dintre copiii altora. Asta e.

Foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE