Când politicienii stabilesc dacă a fost sau nu genocid. Cum s-au îndepărtat România și Armenia după 1989
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În urmă cu câteva zile, 24 aprilie, armenii au comemorat cele 1,5 milioane de victime care au pierit sub teroarea otomană în timpul masacrelor hamidiene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, continuând apoi în mai cunoscutul 1915.
Cuprins:
România este una dintre țările care nu își asumă recunoașterea unui genocid armean, deși țara noastră a fost cel mai important refugiu al armenilor care se salvau și reușeau să se îmbarce pe vapoarele care îi aduceau în Constanța. De-acolo plecau mai departe, la rudele împrăștiate în Europa și SUA. Mulți dintre ei au rămas aici și s-au diluat în familii mixte. Astăzi, puțini dintre noi mai fac distincția între armeni și armâni, deși nu există nici măcar cea mai mică legătură între ei.
După Revoluție, niciun șef de Cameră sau Senat, premier sau președinte nu a pronunțat cuvântul “genocid”. Unii nu au amintit deloc, niciodată, nici măcar de masacrarea armenilor acum 105 ani.
E suficient să aruncăm o privire asupra modului în care au evoluat relațiile româno-ruse, româno-turce sau româno-americane în ultimii 30 de ani, ca să înțelegem de ce chestiunea armeană nu va fi tranșată prea curând în România. Iar atunci când va fi, ea nu va fi lăsată în seama istoricilor, ci va reveni oamenilor politici.
Prietenie și 25 de acorduri
Armenia își câștigă independența, pentru a treia oară, pe 21 septembrie 1991, atunci când românii abia se dezmeticeau din comunism și din pumnii încasați de la mineri. România era condusă de primul președinte al democrației proaspăt instalate, Ion Iliescu, o relicvă a dictaturii, apropiat al cuplului Ceaușescu și responsabil cu propaganda comunistă.
În aceste vremuri, în Caucaz, armenii își proclamau independența față de o Uniune Sovietică în descompunere. Astfel începea să se stingă unul dintre cele mai bogate și vechi popoare ale lumii, înghesuit acum între granițele strâmte ale unei republici sărace, fără resurse, roasă de conflicte interne.
În 1991, România și Armenia leagă relații imediat, dar, de fapt, niciodată importante. România este prima țară care recunoaște independența noului stat, însă armenii își deschid o ambasadă în București abia 3 ani mai târziu, în 1994. Românii au mai avut nevoie de alți 5 ani ca să își deschidă, la rândul lor, o ambasadă la Erevan.
În tot acest timp, din 1991 până în 1999, sunt semnate 25 de acorduri, convenții și tratate bilaterale, însă niciunul nu amintește de masacrarea armenilor din 1915 și, cu atât mai puțin, în niciunul dintre ele nu este pomenit termenul “genocid”.
Distanțarea și anul de cotitură
În același timp, când anii ’90 își dădeau duhul, România făcea eforturi considerabile ca să adere la NATO, o alianță pro-SUA, în timp ce Armenia nu s-a delimitat nici astăzi de protectoratul Rusiei.
Altfel spus, după 1990, politica externă a României a diferit aproape întotdeauna de politica externă a Armeniei, iar cele două state nu au consolidat relații consistente niciodată.
Fractura dintre România și Armenia, la nivel politic, se poate observa și mai bine după anul 2004, după ce președinte al României ajunge Traian Băsescu, un lider politic care a promovat un discurs agresiv împotriva Rusiei - aliatul secular al Armeniei. După 2004, românii și armenii înregistrează cel mai mic raport de vizite bilaterale și abia dacă mai semnează 7 documente oficiale, lipsite de relevanță.
Anul 2008 este unul de cotitură în relațiile româno-americane, atunci când Bucureștiul a fost gazda Summitului NATO, o întâlnire ale cărei concluzii au afectat profund interesele Rusiei și, mai mult decât atât, a marcat transformarea României într-un aliat profund apropiat de interesele politice și militare ale NATO și SUA.
Când va fi tranșată chestiunea armeană
Apoi, după 2008, relațiile dintre România și Turcia se consolidează, mai ales pe fondul unor investiții semnificative ale statului turc în România. Un punct de referință ar fi sumele considerabile de bani vărsate de turci în susținerea instituțiilor, administrațiilor publice locale și evenimentelor tot mai diverse, cu precădere ale celor culturale sau artistice românești ori turcești, prin sponsorizări și alte facilități economice. Turcia a devenit astfel principalul partener economic al României din afara Uniunii Europene.
Așadar, recunoașterea genocidului armean de către România nu va sta vreodată în sarcina unei, spre exemplu, comisii de istorici. Nu istoricii vor stabili dacă, în 1915, armenii au fost uciși cu intenția de a fi exterminați din Imperiul Otoman sau au fost pur și simplu victime ale Primului Război Mondial, la fel ca și celelalte multe milioane de oameni din toată lumea.
Va stabili asta, dacă a fost sau nu genocid, un grup de ingineri, mecanici, IT-iști, manageri, activiști sau persoane cu studii finalizate după 40 de ani, care vor forma Parlamentul României în momentul în care chestiunea armeană va fi trebuit tranșată politic.
Context. Parlamentul SUA a recunoscut genocidul armean în 12 decembrie, prin votul unanim al Senatului, după ce Camera Reprezentanților aprobase cu majoritate proiectul, cu două săptămâni înainte.
Votul a stârnit instantaneu furia Turciei, iar câteva zile mai târziu administrația Trump a transmis că se delimitează de acțiunea Parlamentului și nu recunoaște existența unui genocid armean. În SUA locuiește cea mai mare diaspora armeană, refugiată în mare parte după masacrele din 1915, din Imperiul Otoman. Guvernul Junilor Turci, instalat la putere, în mod ironic, cu sprijinul armenilor, a pornit prigoana împotriva acestora, în principal pentru că îi suspectau că ajutau Imperiul Rus, rivalul de secole al otomanilor.
În fapt, chestiunea armeană are la bază mai multe cauze, extrem de complexe, cărora istoricii au încercat să le găsească locul în contextul începutului de secol XX. Din păcate însă, dacă masacrarea, înfometarea și deportarea în deșert a armenilor a reprezentat sau nu un genocid, nu a fost niciodată o chestiune lăsată în grija istoricilor, ci a guvernelor și parlamentelor lumii, care gravitează în sau între sferele de influență ale trioului SUA-Turcia-Rusia.
