Opinie de
Vasile Ernu
Toate articolele autorului

Eleva este Roxana Şerban, de la Liceul Traian din Constanța, și ea a ridicat o problemă dureroasă, legată de banii “gri” care intră în sistemul de educaţie şi care produc multe probleme: ilegalităţi, inegalităţi, reproducerea claselor sociale şi pasivitatea autorităților.

Statului îi convine această situaţie: nu mai are presiune asupra sa când părinţii rezolvă tot. Altfel spus, părinții, în loc să facă presiune pe stat ca să asigure gratuitatea educației, acceptă să plătească în locul statului.

Cum sunt părinte, urmăresc atent ce se discută şi ce se întâmplă în acest domeniu al educaţiei primare. Discut cu oameni care se pricep. Ştim bine că educaţia a devenit de mult un business. Şi asta și din cauza noastră, a părinţilor. În grupurile de părinţi, discutăm cam 80% despre bani. Educaţie este egal bani.

E bine că intră bani “gri” în sistemul public de învăţământ? Ştiu, ne rezolvă o mulţime de probleme nouă, celor din “clasa de mijloc”, care ne permitem să plătim bani nu foarte mulţi, dar consistenţi.

Dacă punem la socoteală şi after school-ul, care costă în jur de 1.200 de lei pe lună, atunci sumele alocate de o familie pentru un copil nu sunt deloc mici. Cu banii dați pentru fondul clasei, costurile cu școlarizarea pentru un copil ajung la aproximativ un salariu minim net pe economie. Costuri lunare, în şcoala “de stat”.

Pentru o parte a populaţiei, nu e mult, însă pentru cei mai mulți părinți, este imens. Mai mult de 70% nu-şi permit acest “lux”. Dacă ai doi sau trei copii, sumele se amplifică.

Ce produce acest fenomen? Mai întâi de toate, produce o zonă “gri” a legalităţii. Toţi închidem ochii, dar problema există şi nu e deloc reglementată şi transparentă. Toţi participăm, într-un fel sau altul, la acest proces.

Circuitul acesta de bani mai face un lucru riscant: reproduce în totalitate structurile sociale, de putere politică şi economică. Practic, avem un soi de “ghetoizare”: cei care au îşi reproduc statutul, îşi întăresc poziţia în ierarhia stratificării sociale prin bani şi prin reproducerea educativă. Noi plătim statutul nostru. Cine nu are, rămâne în sărăcia sa.

“Şcolile bune” îşi produce mecanisme de selecţie a copiilor după această “poziţie socială şi financiară” a părinţilor. Avem “ghetouri de lux”, pentru copii “buni şi avuţi” şi “ghetouri ale sărăciei”, pentru “copiii oamenilor simpli, săraci”. Cei care au primesc şi mai mult, cei ce nu au li se ia şi ceea ce scrie în Constituţie.

Am mai spus și o repet: copiii nu au nici o vină. Părinţii vor neapărat o ghetoizare. Dacă e şi “ghetou de lux”, atunci e aproape perfect. Mai întâi, părintele cumpără loc în “şcoala bună”, după care vin şi presiuni pe ordinea A, B, C. Şi, uite așa, ai în “şcoala bună” doar o categorie socială. Ceilalţi sunt excluşi prin diverse mecanisme de putere şi, mai ales, financiare. Dar asta e în dauna copiilor.

Şcolile şi clasele nu trebuie să se construiască pe “poziţii de clasă/castă”, ci democratic. Copiii trebuie să se obişnuiască între ei aşa cum sunt: diferiţi, cu probleme sociale diferite.

Până şi regii făceau pentru copiii lor clase în care “progenitura regală” trebuia să aibă colegi copii de ţărani şi de muncitori, ca să fie expus tuturor păturilor sociale. Trebuia să ştii ce guvernezi, nu? Cinic, dar înţelept.

Ce produce asta în afară de reproducerea claselor sociale şi ghetoizare? Inegalităţi imense. Copiii nu mai au acelaşi start, pentru că banii sunt cei care fac diferenţierile imense. Una e să faci 5 ore pe zi, a câte 35 de copii în clasă şi alta e să ai “after school”, cu grupuri mici, unde faci cursuri individuale. Una este ca elevul să aibă acces la un profesor în medie 5 minute şi alta e să aibă, tot în medie, acces la el 30 de minute.

Un alt fenomen este pasivitatea în relaţia părinţi-stat. Presiunea imensă care ar trebui să se facă este nu asupra profesorilor, ci asupra politicului, care ar trebui să rezolve în timp această situaţie dezastruoasă, să ofere soluţii şi drepturi egale tuturor.

Degeaba copiii din familii cu potențial financiar mai mare sunt mai educaţi, dacă în jurul lor trăiesc copii cu acces limitat la educaţie sau care sunt nevoiţi să părăsească şcoala din cauza sărăciei. O educaţie bună nu trebuie să se limiteze la “copilul meu e educat”, ci la “copilul meu educat” este înconjurat de alţi copii la fel de educaţi. Când media copiilor cu acces la educație creşte.

Reacţia? Părinţii au sărit să apere mecanismul banilor. De ce? Pentru că, în cultura actuală, banul este marca succesului, este eticheta poziţiei în ierarhie. Ai bani, eşti de succes. Nu ai bani, eşti un nimeni.

În şcoală, banii nu ar trebui să conteze deloc. Mai ales într-o ţară unde jumătate din populaţie trăieşte în pragul sărăciei. Să nu uităm că ţara a fost ţinută şi salvată, în general, de copiii celor săraci: ei au fost mereu pe primele linii ale tuturor fronturilor politice şi economice.

Nimic nu afectează mai dur în acest moment educaţia decât acest element: banul. Puţină lume înţelege că banul, costul, profitul şi educaţia sunt lumi paralele.

Convingerea că educaţia poate fi cumpărată e noua nebunie. Banul, aşa cum e plasat acum în ecuaţia educaţiei, ne aruncă într-un carusel dement, care, în loc să rezolve problema, complică şi afectează toate relaţiile: copii, părinţi, profesori, şcoală, educaţie, stat, caractere etc.

Educaţia, ca şi sănătatea, e prea scumpă pentru a putea fi cumpărată și nu ţine de economia profitului. Ambele sunt bunuri comune, sunt gratuite, universale, publice, finanţate de stat din impozitele pe care le plătim din solidaritate.

Sănătatea şi educaţia sunt cele mai importante servicii publice, garantate de Constituţie. Dacă le pierdem, suntem terminaţi.

Temperatura la care noul coronavirus poate muri în doar câteva minute, în condiții de laborator
GSP.RO

Temperatura la care noul coronavirus poate muri în doar câteva minute, în condiții de laborator

Horoscop 7 aprilie 2020. Fecioarele văd viitorul în tonuri sumbre
HOROSCOP

Horoscop 7 aprilie 2020. Fecioarele văd viitorul în tonuri sumbre