Cuvintele, istoria, realitatea și poezia

Îl citesc pe Paul Johnson de douăzeci de ani și sunt încă atât de departe a-i fi terminat cărțile. A scris mult, documentat, bine.

Istoria evreilor este fascinantă, sunt puține istorii din care poți să înveți mai multe, e un fapt. Am fost cândva în Palestina istorică, la Hebron, am vizitat Mormintele Patriarhilor. Cartea aceasta începe și ea la Hebron și asta a fost tulburător.

Un text de-al meu scris în limba idiș a ajuns acum multe anotimpuri într-o revistă a Universității Internaționale din Tel Aviv. Nu mai știu din limba idiș nici măcar cât știam pe când eram student. Dar Israelul a rămas în inima mea și nu va ieși niciodată de acolo.

Totodată, inima mea nu are o singură încăpere. Am fost și în Palestina de multe ori în anii 2010, am văzut Ierihonul, Ramallah și Betleemul, am văzut tabere de refugiați și tot eu am scris și acest articol despre ce e dincolo de zid (Palestina: ce e dincolo de Zid). Și pentru că sunt lucruri care pot fi spuse doar în poezie, am scris și poezia aceasta (Poemul despre cei care suferă – Revista Zugzwang), chiar după atacul Hamas asupra Israelului. 

De atunci a curs mult sânge în Orientul Mijlociu și mă tem că va mai curge, pentru că mai-marii planetei sunt astăzi doar niște negustori care n-au ochi să vadă, inimă să simtă și minte să înțeleagă. Visează resorturi de lux, averi și glorie și nu pun niciun preț pe ceea ce contează: viețile oamenilor.

Recomandări

Adevăr, minciuni și trădarea Ucrainei. Invențiile administrației Trump cu privire la război aduc daune profunde poziției globale a Americii

Pacea, singura formă de existență umană îndurabilă, e încă atât de departe. Iar până nu va fi pace în Orientul Mijlociu, pe pământ nu va fi liniște, liniștea aceea binecuvântată dintr-un cântec de Bill Fay.

De când trăiesc eu pe lumea aceasta (și nu mai sunt tânăr, fără să fiu nici bătrân), nimeni nu a avut curajul, nimeni nu a avut tăria de a face pace în Orientul Mijlociu.

Și mă tem că voi muri fără să apuc ziua aceea a păcii, voi muri înainte să pun piciorul pe tărâmul ales, cum a murit și Moise în Biblie, după rătăcirea prin deșert.

Se va termina vreodată vărsarea aceea cumplită de sânge? Ce e atât de strâmb în lemnul omenirii încât întotdeauna și pretutindeni, indiferent de mileniu, se ajunge atât de ușor la nebunie și la crime? Ca acel vechi atenian și eu știu doar că nu știu. 

Tot pe masa mea de lucru am și acest număr recent din LHistoire (Les Palestiniens | lhistoire.fr) dedicat istoriei palestinienilor. L-am luat de pe un aeroport din Balcani.

Mă pregăteam să traversez alte granițe, să ajung poate în Kosovo și să văd alte fețe ale istoriei mereu sângeroase a oamenilor.

Și tot pe masa mea de lucru am întotdeauna o carte de Gogol, care e scriitorul meu preferat din secolul al XIX-lea, Gogol care s-a născut ucrainean și a dat cele mai frumoase nuvele pe care le-a cunoscut limba rusă, care numai de nuveliști excepționali n-a dus lipsă.

Recomandări

Doar șase oameni mai trăiesc în satul din Dobrogea unde s-a născut Sfântul Ioan Casian, care a zidit două mănăstiri la Marsilia

Invazia barbară a rușilor în Ucraina m-a umplut de nefericire. Le-am oferit cândva acoperișul casei mele unui puști de optsprezece ani care fugea de război și mamei sale. N-au rămas în casa mea, dar mă gândesc deseori la ei și tot ce pot să fac este să sper că au supraviețuit. Viața e tot ce avem.

Și tot pe masa aceasta de lucru se află și o carte de Isaiah Berlin – Gânditorii ruși. Tot citesc din ea și ea nu se încheie niciodată.

Sir Isaiah Berlin era din Riga (motiv pentru care am vizitat Riga în vara anului trecut – și am găsit-o splendidă). E istoricul ideilor pe care îl admir cel mai mult din secolul XX. Îl citesc pe Sir Isaiah Berlin așa cum citesc alții (tot mai puțini, tot mai mulți?) din cărțile lor sfinte și fac tot ce e omenește posibil să îi iert pe ruși pentru că au îngăduit să fie cotropiți de un tiran ca Putin (primul popor capturat de Putin e chiar poporul rus). Încerc, încerc și nu reușesc.

Și mă ascund în poezie, fiindcă e ultimul refugiu care mi-a rămas, ultima Baricadă, cea mai intimă dintre toate, cea la care nu voi putea niciodată renunța (Războiul – Revista Zugzwang).

Foto ilustrativ: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.