De unde să începem? Despre copiii rămași singuri, care ar trebui să ne facă agenda politică
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Recunosc că am o mare slăbiciune pentru cei care se ocupă de copiii și bătrânii cu probleme rămași singuri. Vine din familie: era meseria mamei.
În orice colț al țării unde merg, caut acești oameni. Recent am ajuns și pe la Oțelul Roșu, exact pentru a vedea o familie care face astfel de minuni locale - case pentru bătrânii rămași fără sprijin.
Dar copiii singuri reprezintă o problemă mult mai sensibilă. Aș lua candidații la președinție și i-aș duce să vadă astfel de situații, locuri, probleme - sunt la îndemână: de unde ar trebui să înceapă cu proiectul lor de țară.
Mai nou mă implic discret în mai multe organizații care fac astfel de munci. Mai puțin ca scriitor - prefer secundar - cât mai mult ca om care poate să rezolve, să scrie pentru a sensibiliza, să facă ceva concret. De exemplu, să lupte pentru cișmele într-un ghetou abandonat, plin de copii care nu au acces la apă. Mi se pare mult mai util.
Zilele acestea am mers spre Oltenița și m-am oprit într-un sat obișnuit de sud. Asociația OvidiuRO face o treabă extraordinară pe educație timpurie: apreciez mult munca lor de teren. Ei m-au invitat.
Am găsit în sate o infrastructură tare bună - grădinițele și școlile nou renovate, îngrijite, curate, cu personal dedicat. Chiar m-a surprins plăcut - un nivel foarte ridicat al calității. Copiii păreau încântați că se află acolo: se simte asta, nu poate fi regizat.
Dar... Unde se frânge inima?
Când discutam despre părinți și meseriile părinților, brusc m-am prins că acești copii aveau niște confuzii sensibile chiar dacă erau destul de mici.
De ce? Vin dintr-o generație în care nu mi-a lipsit o zi părintele de lângă mine. Când pleca tata sau mama pe o săptămână de acasă era un eveniment epocal. O raritate. În rest, părinții au fost mereu lângă mine, în proximitatea mea. Îmi este greu să înțeleg și cu atât mai mult să simt această idee de lipsă a părintelui în copilărie.
Când plec câte o lună de acasă - voluntar, nu la presiune - sufăr cel mai mult ruptura de copil. Dar este o lună asumată, când și el merge la bunici sau se află prin vacanțe.
Acum îmi dau seama că e un lux a fi alături de copilul tău. Pentru grosul populației a fi lângă copilul său și a-i oferi timp devine un lux: unde am ajuns?
Cei de aici îmi spun că undeva la 75% dintre copii au lângă ei maximum un părinte: unul dintre ei e sigur plecat la muncă afară.
75% - estimativ: este un număr imens, colosal. E o catastrofă care are efecte dezastruoase asupra copiilor și a societății.
Doamnele educatoare care fac aici minuni îmi spun: o mare parte a copiilor sunt victime ale acestui dus-întors de la munci. De ce? Sunt luați afară și mulți nu sunt integrați în sistemele de grădinițe și școli primare, iar integrarea lor târzie produce multe probleme. Adică mulți copii rămân în afara sistemului primar de educație. Asta cauzează neajunsuri imense.
Copiii nu au nicio vină - sunt doar victimele unei stări de fapt sistemice: sărăcie, lipsa de locuri de lucru, nevoia de a găsi o slujbă decentă, un sistem disfuncțional, copii abandonați în masă etc.
Se apropie de mine un profesor de școală, îmi arată un chestionar și-mi spune: dacă vreți să înțelegeți profunzimea tragediei, priviți aici.
Chestionarul întreba așa: așază în ordine cronologică 5 evenimente importante în familia ta. Era între 2015 și 2024 - copii de 10 ani undeva.
Răspunsurile lor îți frâng inima. Iată esența evenimentelor lor majore prin care au trecut copiii de până în 10 ani.
Când mama a plecat
Când tata și-a găsit de lucru și a plecat
Când tata s-a angajat
Când părinții au plecat
Când mama a fugit
Când tată și mama s-au despărțit.
Toate evenimentele lor majore din familie sunt legate de plecarea părinților, despărțire, găsirea unui loc de muncă: totul se învârte în jurul precarității muncii care îi împinge la sărăcie și la rupere a familiei.
Ți se rupe inima, faci infarct ușor la astfel de emoții.
Atenție: nu e un accident, nu e un caz izolat - e despre grosul populației acestei țări!
Iată că niște copii de câțiva ani înțeleg perfect care ar trebui să fie agenda noastră politică, socială și economică primă.
De aici ar trebui să începem noi – de aici ar trebui să înceapă programul oricărui partid și al oricărui președinte de țară.
Foto ilustrativ: Shutterstock
BakerMan 04.11.2024, 01:29
Ce text! Bravo Vasile Ernu! Chestionarul cu pricina, cel despre cele cinci evenimente care au marcat viata copiilor, spune mai multe despre România vulnerabila decât sutele de sondaje plătite cu zeci de milioane de euro. Și care, chipurile, înfățișează opinia publica pentru analfabeții servili din politica românească. Dar care sondaje nu spun nimic despre România și colosalele ei probleme sociale. Sărăcia, inegalitatea sociala, abandonul școlar, familiile monoparentale nu apar în campaniile electorale din România. De ce? Pentru ca ,,stabilitatea" nu e despre ele. Și nici despre noi, potentialii votanți. Nicu, Marcel, George, Elena, Mircea etc, sa trăiți bine!