Domnilor politicieni, omul pe care îl iubesc cel mai mult încă nu s-a vaccinat, dar nu e doar vina mea
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt o tânără privilegiată, cu acces la educație și informații, dar nimic din toate astea nu m-a ajutat să o conving pe mama să o vaccineze. Am încercat prin argumente științifice, emoționale, disperate, dar niciun rezultat. Neîncrederea în autorități, frica de vaccin și fake news-ul de pe rețelele sociale au câștigat în fața mea, copilul ei.
Sunt unul dintre cei 25% de cetățeni între 25 și 34 de ani care au terminat o facultate - România este pe ultimul loc în UE la absolvenți de studii universitare. Așadar, fac parte din minoritatea ceva mai educată decât majoritatea. Pe hârtie, cel puțin.
Sunt înconjurată de prieteni mai deștepți decât mine, de la care învăț în fiecare zi cum să-mi protejez corpul și cum să rămân oarecum întreagă la cap de un an și jumătate.
Citesc zilnic raportările despre morții COVID și cei internați la ATI. Citesc anchetele și analizele pe care le fac colegii mei despre cei care au plecat dintre noi din cauza acestei boli. Recunosc, în ultima vreme mă opresc după primul paragraf. Atât pot să mai duc.
Citesc ce spun medicii și experții epidemiologi de la noi și din afară despre importanța vaccinării. Pe unii dintre ei i-am și intervievat. Mă uit cu admirație la fiecare cetățean care vorbește despre nevoia de a fi responsabili pentru noi înșine și pentru cei de lângă noi: de la Dorian Popa, printre cei mai venerați influenceri de pe YouTube, la bulibașa nea Tacu, primul bulibașă care s-a vaccinat, la organizațiile non-guvernamentale și IT-iștii care ajută autoritățile să comunice mai clar despre vaccinare.
Urmăresc studiile despre vaccinul anti-COVID care îmi confirmă din nou și din nou că vaccinul te protejează într-o mare măsură de forme grave ale bolii și de moarte. Am dezvoltat imunitate pentru cuvântul în sine, dar nu și pentru oamenii care mor. Am trimis mesaje de condoleanțe celor care au pierdut pe cineva drag. N-am știut ce să le zic decât că îmi pare rău. Și, oricum, cred că în acele momente orice altă frază devine redundantă.
Am scris despre oameni care au plecat dintre noi răpuși de această boală: profesori, bunici, părinți, muncitori agricoli plecați în afară ca să-și facă un trai mai bun.
Însă în fiecare zi mă gândesc: la ce bun, dacă mama încă nu s-a vaccinat?
Uneori reușesc să mă păcălesc și să spun că fiecare mărturie, fiecare interviu sau citare de studiu pe care am redat-o cititorilor contează pentru binele public. Apoi, intru într-o zonă de semiegoism și semicinism, și-mi dau seama că nu mă interesează soarta lumii și nici binele colectiv, dacă pe cei de lângă mine nu-i pot proteja.
Poate nu o să mă credeți că am încercat prin toate căile știute. Poate nu o să-i credeți nici pe ceilalți oameni în roluri privilegiate ca mine, care au, la rândul lor, pe cineva apropiat care nu s-a vaccinat.
Haideți să ne uităm la statistici. Cu toții avem, dar pe Facebook ajung doar fotografiile noastre cu cei în privința cărora am reușit.
Am încercat cu statistica. Am sunat-o zilnic să-i spun despre sutele de oameni care au mai murit, cei mai mulți nevaccinați. I-am spus că și cei tineri sunt afectați și despre copiii care au ajuns la ATI. I-am spus că zilele trecute am ajuns pe locul I în lume la decesele zilnice, pentru că suntem prea puțini vaccinați
Am făcut apel la emoție. I-am zis de tânăra din Buzău care a murit la 26 de ani. „E mai mică decât mine cu un an și tot a murit, dacă nu s-a vaccinat”, am încercat eu să o manipulez emoțional, dar subtil.
Am zis că poate va fi mai eficient decât să zic direct: Te rog, vaccinează-te, pentru că mi-e teamă că vei muri, mi-e teamă că am să te pierd. Pentru că am încercat și așa înainte, dar ea mi-a spus să stau liniștită. Că nu o să pățească nimic pentru că a avut COVID, că sigur mai are anticorpi, că sunt medici care încă nu s-au vaccinat și știu ei de ce. I-am spus că numărul de anticorpi nu-ți poate măsura cu adevărat imunitatea, iar că medicii care nu s-au vaccinat sunt totuși puțini.
Am încercat să-i arăt ce ar putea să recapete din viața înainte de pandemie. Ea iubește Italia, și-a petrecut mai mulți ani în peninsulă. Îi place să soarbă încet dintr-o ceașcă de espresso, chiar și din benzinării, pentru că parcă are alt miros. Mai tare, italienesc. Îi plac pastele bolognese, plajele pustii de la Marea Adriatică și limba. Uneori, îi plac și oamenii din Italia. Râde de ei, că nu mănâncă ceapă crudă și zice că femeile din sudul Italiei, chiar dacă stau acasă și au grijă de copii, tot ele sunt capul familiei.
Așa că i-am dat și exemplul acestei țări care a învățat din tragedia miilor de morți de COVID din primul val, iar de curând a impus tuturor angajaților să aibă certificatul verde. I-am spus că dacă vrea să mai mergem în Italia, trebuie să se vaccineze.
I-am spus că dacă vrea să mai mâncăm mici la Carul cu bere, trebuie să se vaccineze. I-am spus că dacă vrea să o vizitez mai des, trebuie să se vaccineze, pentru că, deși sunt vaccinată, riscul ca eu să mă infectez și să-i dau ei încă există.
Am încercat cu un apel la încredere. I-am spus că trebuie să aibă mai multă încredere în mine și în munca cercetătorilor decât în fluxul de informații neverificate și trunchiate de pe Facebookul ei.
Am încercat cu argumentul umilinței. Să nu fac pe deșteapta, că oricum nu sunt expertă în sănătate publică, și doar să transmit informațiile pe care le-am aflat din surse de încredere.
I-am spus: „uite, și eu m-am vaccinat după ce am făcut o documentare, inclusiv ca să înțeleg care e treaba cu tehnologia ARN mesager. Nu neg că tu ai citit anumite lucruri, însă toți experții, ăia pe bune, spun că vaccinarea este principala armă pentru a termina cu această pandemie”.
Am încercat să dau ca exemple situații tragice. I-am spus despre fata de 13 ani din Bacău care a murit săptămâna trecută. Nici ea nu era vaccinată. I-am spus că nu mai sunt locuri la terapie intensivă, i-am trimis poze din spitalele care îngrijesc pacienții pe holuri. I-am zis de medicii care resuscitează în ambulanțe, pentru că sunt prea multe echipaje la intrarea spitalului.
„Politicienilor nu le pasă dacă tu mori”
Dar ea mi-a răspuns că a murit nu știu ce asistentă, după ce și-a făcut doza trei sau îmi trimite poza cu Iohannis fără mască de la Congresul PNL. Așa că am încercat și cu argumentul nepăsării clasei politice și că suntem pe cont propriu.
I-am spus că și primul om în stat este responsabil pentru morții pe care îi plângem în fiecare zi, dar dacă și ea va muri, nici pentru Iohannis și nici pentru alt politician nu va fi o tragedie. Jurnaliștii și oamenii în doliu au tot încercat să ofere un chip și o voce celor care s-au dus și nu a contat. Nici pentru Iohannis, nici pentru Cîțu, nici pentru Ciolacu, Simion sau Șoșoacă.
Politicienii n-au reușit să vadă chipurile lor, n-au reușit să empatizeze cu frica, furia și durerea noastră și să acționeze la timp pentru binele comun.
În ultimul an și jumătate de an, majoritatea deciziilor de la vârf au fost o combinație între amânări din interes electoral și ordine militărești. Mereu prost explicate și nesincronizate cu numărul de infectări ori cu starea noastră emoțională. Aceste decizii au săpat și mai mult în neîncrederea oamenilor în guvernanți.
Așa a apărut AUR în Parlament, din neîncrederea în establishmentul politic plus o criză pandemică din care nu știu cât am înțeles. Despre ceilalți, că despre noi am tot vorbit. Poate chiar prea mult și de asta nu mai reușim să mai ajungem la cei de lângă noi.
Specialiștii de la Harvard au arătat că pentru a ajuta pe cineva să se răzgândească, trebuie să înțelegi mai întâi care sunt motivele care au dus la construirea realității din care acel om nu poate ieși. Și la mama (și la ceilalți 70% care nu s-au vaccinat) sunt multe: de la neîncrederea în Iohannis, care i se pare un arogant, algoritmii de pe Facebook care îi dau numai știri false până la concepția paternalistă că nu copilul își învață părintele cum să aibă grijă de el.
Ce ne rămâne să facem?
Așadar, știu motivele sau cel puțin asta vreau să cred, dar de aici încolo e un drum al neputinței. E ca atunci când mergi la terapie și afli de unde pleacă traumele tale, dar nu primești și instrumentele ca să nu te mai lași condus de ele în viața de zi cu zi. Oare care ar fi răspunsul? Să continuăm cu psihoterapia? Să mai avem răbdare cu cei pe care îi iubim și nu vor să se vaccineze? Să acceptăm că poate și noi, cei care încercăm să-i protejăm pe cei dragi, greșim pe undeva?
Scriitorul Will Storr spune în „The Science of Storytelling” că atunci când ceilalți ne spun că am greșit sau că suntem iraționali, prima noastră tendință este să ne apărăm. Nu neapărat din ego, ci pentru că noi „știm că avem dreptate, simțim asta și vedem peste tot dovezi care să ne confirme ideile“.
A accepta că ne-am înșelat poate echivala cu deconstrucția propriei realități. Și asta te deranjează, ba chiar te doare. De aceea cei care reușesc să-și depășească limitele sunt niște eroi.
Dar mama mea nu este un erou, cum nu sunt nici alte milioane de cetățeni care încă nu s-au vaccinat. Doar de când a anunțat Iohannis și alți politicieni că vom avea mai multe restricții pentru nevaccinați, nu mai exclude posibilitatea vaccinării. Pentru ea s-ar putea să nu fie prea târziu, dar pentru cei peste 44.000 de morți este. Iar cei dragi lor nu o să-i ierte niciodată. Știți voi pe cine.
