Europa, între ura de sine, revoluție și libertate. De ce războiul lui Putin oferă Occidentului ocazia de a-și regăsi consensul moral
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Barbaria declanșată pe solul Europei, într-o țară cu care UE începe negocierile de aderare, ne aduce pe toți cu picioarele pe pământ. Elitele europene au fost din nou obligate să apere în primul rând libertatea, nu pentru că egalitatea n-ar conta, ci pentru că egalitatea fără libertate generează doar despotism.
După 1945, Europa vestică a reușit rapid să se reconstruiască politic și economic. Conflagrația distrusese infrastructuri și rărise forța de muncă, dar nu reușise, din fericire, să anihileze capitalul intelectual al Bătrânului Continent. A apărut Planul Marshall și s-a creat NATO.
Ambele reprezentau pax americana și „războiul rece” dintre capitalismul liberal și comunismul sovietic. A intrat apoi în scenă ideea creștin-democrată: părinții-fondatori ai UE erau creștini antinaziști, atașați democrației și moderației. Au lucrat pentru reconcilierea franco-germană și pentru cea dintre catolici și protestanți.
Lumea occidentală era sărăcită, obosită, dornică de pace și prosperitate. Fostele erupții avangardiste, excesele „imorale” pedepsite de austeritatea represivă a regimurilor nazi-fasciste și flama „revoluției permanente” aparțineau trecutului. Europa revenea, spăsită, la munca onestă și afacerile de familie, la inginerie și diplomație, mulțumindu-se cu democrația „banală” a drepturilor omului.
Doar Picasso - bătrânul comunist milionar - sau Salvador Dali, cu excentricitățile sale ușor demodate, tulburau consensul moral „bătrânesc”, atât de bine ilustrat prin figurile paterne ale unui Charles de Gaulle sau Konrad Adenauer.
Până prin anii ’60, când a început moda revoluțiilor juvenile, puternic influențate de combinația „hippie” dintre religiile orientale și marxism, morala curentă - de la Washington la Londra, Paris și Berlinul de Vest - era burgheză, poate ipocrită și anacronică, dar capabilă să mențină aparențele decenței civile și ierarhiile sociale tradiționale. I-a luat locul o morală revoluționară, sprijinită pe citate din Lenin, Troțki și Mao. Un nou ethos colectiv ornat cu icoana lui Che Guevara și insigne cu secera & ciocanul.
Mai toți liderii lui Mai 68 - revolta studențească întinsă din California până la Frankfurt - au devenit peste două decenii social-democrați, ecologiști sau membri în consiliile de administrație ale unor bănci globale. Nu puțini au făcut chiar virajul spre extrema dreaptă. Omul postbelic trăia deja destul de mult pentru a fi, într-o singură viață, exponentul succesiv al oricărui curent ideologic. Marele moralism antiburghez n-a făcut decât să generalizeze oportunismul „virtuos”. Nimeni nu s-a pocăit pentru opțiunile radicale din tinerețe, iertate din oficiu ca niște anodine rătăciri adolescentine.
Îmi aduc aminte de cazul lui José Manuel Durao Barroso, pe care l-am cunoscut în misiunea mea de ambasador al României la Lisabona. Era un prim-ministru carismatic și șeful unei formațiuni de centru-dreapta numită (din motive de carantină antisalazaristă) Partidul Social-Democrat. Doar folclorul politic lusitan mi-a permis să aflu că jovialul profesor universitar și viitor președinte al Comisiei Europene, înainte de a se „retrage”, colosal remunerat, în board-ul Goldman Sachs International, fusese un june anarhist troțkist care, la mijlocul anilor ’70, spărgea geamurile unor instituții publice din orașul lui Fernando Pessoa. Ale vieții valuri!
Copiii celor care ridicau baricade la Sorbona, în incendiarul Mai 68, au continuat însă lupta pentru o revoluție comunistă. S-au împiedicat o vreme de amănuntul că URSS a capotat în 1991, după ce Zidul Berlinului căzuse și libertatea se reinstala în fostul lagăr socialist.
Văzând că părinții lor - odinioară revoluționari - s-au dedulcit la mierea capitalismului, noii revoluționari se revoltau atât contra lor, cât și contra „globalizării” pe care trădarea „babacilor” o făcuse posibilă.
Obsesia societății perfecte, construită pe pământ, prin mijloace violente, a renăscut după anii 2000, exportând și în Estul postsovietic agenda progresist-radicală, care a devenit între timp uniforma hipsterească a nonconformiștilor mimetici. Mii de tineri născuți după prăbușirea dictaturilor bolșevice sunt astăzi convinși că egalitatea e mai importantă decât libertatea și că demolarea modelului societal burghez-capitalist reprezintă un ideal salvator și inevitabil. Vechile virtuți creștine, complet secularizate, o mai iau o dată razna!
Iată însă că războiul Rusiei contra Ucrainei pune surdină acestui primenit elan revoluționar. Barbaria declanșată pe solul Europei, într-o țară cu care UE începe negocierile de aderare, ne aduce pe toți cu picioarele pe pământ.
Când trebuie să rezolvi imensa criză politico-militară, energetică, agricolă și umanitară provocată de Putin în curtea din spate a Europei, nu prea mai ai timp de sofisticatul asalt ideologic, demonizările inchizitoriale și maximalismul justițiar etalate în social media până la 24 februarie 2022.
Elitele europene au fost din nou obligate să apere în primul rând libertatea, nu pentru că egalitatea n-ar conta, ci pentru că egalitatea fără libertate generează doar despotism. Toată lumea ar trebui să fie mulțumită de evoluțiile curente: nu este oare despotismul dușmanul declarat al revoluției?
Foto: Protest în Paris/1968/Hepta
Prodromos 25.07.2022, 12:38
Bineinteles, egalitatea fara libertate prizeaza despotismul. Numai ca o face in absenta unei libertati neinsotite de responsabilitate. Este de ajuns sa topai online si sa identifici cati egali liberi cauta responsabili, bucurandu-se ca nu (mai) sunt invitati sa isi observe egalitatea libera in oglinda (fie ea si paulina).