În dictatură mă întorc doar în amintire

Libertatea e năucitoare, dar în anii ’80 nu mă mai întorc decât în amintiri. În dictatură nu mă mai întorc niciodată. Mi-am promis-o de mulți ani. Iar rândurile care urmează sunt reverența mea față de eroii din decembrie 1989.

Se crede uneori că eroii din iarna aceea veche au murit pentru libertatea noastră. Eu cred că au murit pentru că nu se mai puteau îndura pe ei înșiși trăind în lanțurile fricii, foamei și frigului. Nu se mai puteau îndura ca sclavi. Ceea ce e cu totul altceva. N-au murit pentru noi, ci pentru a fi ei demni.

Trebuie să fi fost prin toamna lui 1988 când tovarășa Caradima, educatoarea mea, mi-a spus grav: „Tu, Andrei, ai harul povestirii”. Iar eu, crezând-o, am întrebat cu toată seriozitatea celor cinci ani ai mei: „Se poate pierde?”. Tovarășa educatoare mi-a răspuns clar: „Se poate pierde doar dacă uiți”. 

N-am uitat. Am rămas un copil povestitor. N-am făcut nimic deosebit la revoluție, aveam șase ani, locuiam într-un oraș monoindustrial care depindea de o fabrică de armament. 

Părinții mei, profesori de matematică, s-au adăpostit în casa unor prieteni de familie și s-au speriat de moarte când de pe raftul cel mai de sus din debara a căzut o portocală păstrată pentru venirea lui Moș Gerilă, cu prilejul Anului Nou 1990. Au crezut că au ajuns teroriștii pe acoperișul blocului nostru pitic de pe Aleea Zorilor.

Dar în anul acela, nici n-a mai venit Moș Gerilă, s-a întors Moș Crăciun, fiindcă tovarășii îi omorâseră pe dictatori și urma să avem portocale și mașini de spălat automate, și televizoare parțial color și o să fie bine pentru toată lumea, o să fie bine.

Și nici nu muriseră dictatorii când am ieșit cu o bucată de lemn transformată prin alchimia miraculoasă a copilăriei într-o mitralieră pe scara blocului strigând: „Pac-pac! Ceaușescu, ești mort! Mori, jigodie!”. 
 
O mână fermă m-a trimis înapoi în casă, unde am primit lecția că e bine să fii precaut și când te bucuri, că nu se știe nici ce a fost și, la drept vorbind, nici ce o să fie nu se știe, dacă totuși n-o să fie bine?

Povestesc mai departe. Prin 92-93 am mers la cinematograful „Luceafărul” din localitate de zeci de ori, fără să plătesc niciodată. Mă împrietenisem cu doamna care tăia biletele. Prima dată m-a lăsat să intru pentru că mama mea fusese dirigintă la clasa copilului ei în gimnaziu și era mulțumită că învățase copilul carte. Pe atunci, cartea era importantă.

Când am ieșit, m-a întrebat cum a fost filmul și eu i-am povestit. M-a ascultat cu atenție. De atunci nu mă mai lăsa să intru dacă nu îi povesteam fiecare film în parte. 

Recomandări

Suspendarea președintelui, o ciorbă reîncălzită, dar cu alți actori. Crin Antonescu și Victor Ponta jucau rolurile principale în urmă cu 12 ani

Uneori nu mă credea, „chiar așa?”, și intra cu mine să vadă, și, dând dovadă de inteligență, ajunsese la concluzia că, deși ne uităm la același lucru, nu vedem tocmai același lucru.

Cum a fost? Întors pe alee, repetam cum a fost în fața prietenilor mei care nu merseseră niciodată la cinematograf. Câteodată inventam fără pic de rușine detalii care nu trecuseră prin mintea niciunui regizor. Povestirea era mai importantă decât filmul.  

Primul meu succes literar l-am înregistrat în adolescență, am scris o ficțiune în care eu și prietenii mei de pe alee eram hotărâți să-l asasinăm pe dictator, cu prilejul unei vizite în orașul nostru, la fabrica de armament. 

Urma să fie executat cu o piatră care la momentul potrivit avea să plece din praștia celui mai curajos dintre noi, care avea să se afle într-un copac din apropierea uzinei mecanice. Orașul era într-o pădure.

În ficțiunea aceea, eu urzisem planul, plan care nu s-a mai împlinit fiindcă viteazul a făcut rujeolă cu două zile înainte, fiind reținut cu forța de părinți la domiciliu. Curios, a doua zi după plecarea dictatorului s-a arătat și el fără nicio urmă din misterioasa rujeolă. Se vindecase miraculos.

Până la urmă, pe dictatori chiar i-au omorât într-o iarnă la o unitate militară din Târgoviște, unde chiar a lucrat bunicul meu bulgar, care trăiește, are nouăzeci și patru de ani fără două luni și poate să povestească solemn cum s-au spălat Ceaușeștii cu o noapte înainte de execuție cu apă caldă. 

Recomandări

Volodimir Zelenski anunță că Ucraina va reacționa brusc dacă o țară duce negocieri cu Rusia în secret: „Avem prieteni care caută oportunități cu Moscova”

Sarcină de serviciu: personal se îngrijise să aibă Ceaușeștii și apă caldă, și căldură, boierie. Bunicul meu repara instalațiile sanitare la unitatea militară și a asistat de departe la execuția dictatorilor și mi-a adus un glonț dintre cele trase asupra Ceaușeștilor, glonț pe care, prin 91, l-am schimbat pe o paletă de ping-pong.  
 
Succesul acesta literar s-a întâmplat pe la jumătatea anilor ’90, dar n-a ținut mult, fiindcă, dinspre oamenii mari cu mai puțin har al ascultatului de povestiri, am fost avertizat să nu mă mai joc, chiar așa, cu istoria țării noastre, că cine știe?

Fantoma dictatorilor încă le dicta oamenilor viața, orașul murea, veniseră șomajul și grija zilei de mâine, ba chiar cineva adusese din Olanda tocmai la noi în oraș chiar și virusul HIV, care dădea SIDA, boală de care murise și Freddie Mercury.
Lumea era, pe bună dreptate, bulversată și oamenii mai mureau pe capete și de cancer. Unii spuneau că e de la Cernobîl, alții că e de la băutură, că nu mai știau nici oamenii ce să facă după ce s-au trezit cu toată libertatea deodată pe cap.

Au trecut de atunci zeci de ani. Anul viitor se împlinesc treizeci de ani de când am plecat de pe Aleea Zorilor, universul magic al copilăriei mele, și am murit prima dată. Era decembrie 95. 

Recomandări

Adrian Sârbu se reîntoarce în instanță pentru dosarul de evaziune fiscală la Mediafax Group. Schema unei „țepe” de 16,8 milioane de lei trasă statului

N-am vrut niciodată să plec, având intuiția naufragiului care îi așteaptă pe toți cei care pleacă de pe strada copilăriei. Dar nici nu m-aș mai întoarce vreodată în anii aceia, 83, 84, 85 și tot așa până în 93, 94, 95, altfel decât pe aleile întortocheate ale melancoliei. Copilăria nu e acolo, e atunci.

Au trecut zeci de ani și n-am uitat frigul, mai ales frigul. Scriu aceste rânduri de pe o insulă din Atlantic, unde sunt treizeci de grade.

Toată viața mi-am dorit să ajung în Caraibe și cândva am ajuns. Mi-am dorit, de asemenea, să nu mai plec mai departe, dar am plecat. 

N-am nevoie de un psihanalist ca să aflu că setea mea nevindecată de căldură, de zile lungi și de soare vine din anii aceia cu ierni lungi și îngrozitor de întunecate și de reci.

M-am născut în Republica Socialistă România, în dictatură, și poate că acolo aș fi murit, dacă românii n-ar fi avut într-o iarnă veche curajul și înțelepciunea să își alunge dictatorul și să aleagă libertatea. 

Au trecut, iată, treizeci și cinci de ani din 1989! Vă vine să credeți? O viață de om tânăr. Mai avem puțin, atât de puțin, și ieșim din deșert, întocmai ca în Biblie. Patruzeci de ani durează rătăcirea.

Numai de nu ne-am întoarce din drum! Și nu uit, nu uit, povestesc mai departe. 

Foto: azopan.ro

Urmărește-ne pe Google News