Cum au ajuns piața și supermarketul jucători politici. Florin Dumitrescu, antropolog: „Echipa lui Georgescu instrumentalizează un tip de naționalism banal” | Interviu

Dumitrescu, în același timp fondator al formației „Sarmalele Reci”, s-a specializat în antropologia consumului după un doctorat coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu. 

Boicot programat în ziua săptămânii când piețarii se odihnesc

Într-un interviu acordat publicistului Vasile Ernu, antropologul Florin Dumitrescu critică boicotul supermarketurilor inițiat de Călin Georgescu, numindu-l populist și ineficient, mai ales fiind programat într-o zi când piețele sunt slab aprovizionate. 

El subliniază importanța pieței ca instituție primordială care generează viață socială și economică, dar recunoaște dependența de supermarketuri în lumea industrializată. 

Libertatea: Piața și supermarketul, în acest nou context politic, au devenit jucători politici. Cum vezi tentativa recentă de boicotare a marilor lanțuri comerciale?
Florin Dumitrescu: Încurajându-și adepții să boicoteze supermarketurile – și implicit să cumpere de la piață – Călin Georgescu s-a dovedit încă o dată un trol politic imprevizibil, capabil să inducă derută și haos. Cel puțin în social media, lumea a fost foarte agitată, bulele s-au luptat în meme și alegorii AI cu multă vioiciune. 

Recomandări

Coreea de Nord și-a redeschis granițele. Primii români care au vizitat-o: „Am asistat la ziua de colectat fecale umane” | Interviu

După mine, CG este varianta morocănoasă a lui Beppe Grillo, populistul a cărui mișcare antisistem Cinquestelle a învălmășit câțiva ani viața politică italiană, până când electoratul s-a lămurit că totul e pură demagogie, fără acoperire în fapte. Tot așa, ne putem aștepta la câțiva ani de acum încolo de carnaval georgist nestăvilit. Nici nu e nevoie ca Georgescu să ajungă președinte: rolul de guru mesianic și situarea în opoziție îi conferă o energie potențială mereu reîncărcabilă.

– A fost cumva ironic ziua aleasă pentru protest: luni fiind zi de odihnă la piață. E cumva o scăpare: cum vezi asta?
– Cine frecventează piețele știe: lunea e piața cea mai săracă. E ziua în care producătorii și-au programat lucrul prin grădină sau solar. După un weekend istovitor la tarabe, lunea mai stau pe acasă să-și tragă sufletul, mai dau o sapă și își reîncarcă dubele pentru o nouă săptămână. Să declari lunea zi de boicot al supermarketurilor și de mers la piață spune mult despre cât de bine îți cunoști piața (în toate sensurile).

Încă o dovadă de inadecvare este să plănuiești toate astea în februarie, în vârf de uscăciune sezonală, când piețele abia se mai țin în câteva tarabe cu mere, albitură și morcovi. Ah, și murături. Eu sunt aproape convins că echipa de comunicare a lui Georgescu își comandă mâncare de pe Glovo. 

Recomandări

Prins cu droguri, Gheboasă a beneficiat de înțelegerea judecătorilor. Ce pedeapsă a primit

Ne hrănim aproape exclusiv „din biberonul industriei alimentare”

– Cum de au ajuns piața alimentară și supermarketul doi jucători politici atât de importanți şi populari?
– Sunt mai multe straturi de semnificare în opoziția piață-supermarket. Mai întâi, trebuie spus că piața este instituția primordială care a generat viața social-economică în care trăim noi azi. Nu degeaba se spune „marile Piețe internaționale” în contexte macroeconomice: Piața cu P mare a crescut de-a lungul istoriei din piața cu p mic. 

Tot ce ne înconjoară azi într-o lume a superconsumului, în care suntem practic dependenți de supermarket și de fluxurile comerciale globale, a apărut și s-a dezvoltat din schimburile și tranzacțiile din vechime, a căror moștenire directă este piața din zilele noastre. Dar și dezbaterile deliberative, și participarea civilă, însăși democrația – toate au apărut în piețele din vechime. 

De aceea e importantă piața în forma ei originară: pentru că ea continuă să genereze sinergii umane, să aducă împreună satul cu orașul și să constituie acel spațiu vital de socializare și solidarizare care asigură democrația la firul ierbii. Dar, pe de altă parte, da: trăim într-o lume industrializată, în care am ajuns să depindem vital de marele retail, cu oferta sa variată, mereu previzibilă și accesibilă, inclusiv bănește. 

Recomandări

Român la protestul uriaș din Belgrad: „Asta e lupta noastră alături de poporul majoritar!”

Am ajuns o specie care se hrănește aproape exclusiv din biberonul industriei alimentare, ca vițeii furajați în marile ferme; ne hrănim cu produse procesate, chimizate, standardizate și ieftine (care înglobează la rândul lor muncă prost plătită și exploatabilă). E un biberon sărăcit nutritiv, dar umflat în E-uri, prin intermediul unor procese nesănătoase care ne îmbolnăvesc lent. 

Dar chiar tu, în calitate de consumator, te înjugi benevol la o exploatare permanentă din partea brandurilor și accepți să stai de unul singur și să comunici doar cu un raft de etichete. Cu cine vorbești? Cu ursulețul Coccolino? Cu văcuța Milka? Cu Uncle Ben? În schimb, a merge la piață înseamnă – tocmai! – a sparge această dependență consumeristă prin posibilitatea de a interacționa cu oameni adevărați: cu micii producători putem discuta privindu-ne în ochi, cu ei ne putem lega prietenii pe termen lung și, la nevoie, le putem cere oricând socoteală pentru marfa pe care ne-o vând. Roadele pământului cumpărate de la piață au o trasabilitate certă și, mai ales, au o tușă umană, au o poveste. E hrană cu suflet. 

Susținerea producătorului local, o tendință firească

– De-a lungul timpului, pe vremuri când abia descopeream mărfurile occidentale, observasem un fenomen la cei care veneau de afară: îmi cereau mărfuri produse local, nu global. Întrebau: care e berea locală, nu cea de corporație sau mare firmă. Cumva exista deja un trend al unor grupuri de a susține producătorul local. Care e ideea din spate?
– Este pornirea de a căuta un gust mai sincer, mai autentic, mai puternic identitar. Și, desigur, gustul originilor, al copilăriei: e ca madlena lui Proust cea evocatoare a unui paradis pierdut. Produsele globale au fost fasonate în timp astfel încât să satisfacă cât mai mulți consumatori și au căpătat trăsături gustative standard, previzibile și anoste. Dar, dincolo de testul gustului, este aici și o participare conștientă, uneori chiar militantă, în favoarea unor Davizi artizanali aflați în luptă cu un mare Goliat multinațional. 

Produsul industrial și uniformizat merceologic al lui Goliat este concurat, deopotrivă emoțional și ideologic, de produsul genuin, încărcat de umanitate și creativitate al lui David. Și apoi, este goana după autenticitate, dorința arzătoare de a te agăța de o identitate care să te definească, într-o lume tot mai nesigură și mai fluidă. „Trăiască berea în care m-am născut!”, vorba lui Helciug. 

– Cum se explică lupta dintre „autohtoniști” versus „globaliști” în această arenă comercială?
– Supermarketizarea vieții noastre în ansamblu a dus inclusiv la o standardizare și o banalizare a sentimentelor față de patrie, națiune, identitate etc. Trăim într-o lume de meme caricaturale cu drapele, hărți retrasate fantasmatic și stereotipuri etnice. Ele definesc așa-zisul „naționalism banal” teoretizat de sociologi. 

E naționalismul stadioanelor și al stegulețelor prinse de parbriz, o formă sărăcită valoric, banalizată, a sentimentului național. În această tendință ocupă un loc important, mâncarea, „păpica” noastră cea de toate zilele. E un tip de instrumentalizare discursivă de care profită politicienii, pentru că e ușor de… digerat (he-he-he) de către public. Hai să mâncăm mici sau sarmale cu mămăligă (și să declarăm, ca Marcel Ciolacu pe TikTok, cât de mult ne plac), nu de alta, dar ca să ne probăm astfel românitatea! 

Am prietene care au renunțat să mai poarte ie (un articol vestimentar minunat, mai ales în verile tot mai toride din ultimii ani), de teamă să nu pară șoșociste (sau, mai nou, georgiste), într-atât a fost de poluată de sensuri patriotard triumfaliste celebra „blouse roumaine”. 

Trebuie să mergem la piață cu ia pe noi și cu coșnița la braț (eventual cu fundă tricoloră pe mâner), ca „să dăm dovezi la lume”. În concluzie, echipa lui Georgescu instrumentalizează un tip de naționalism banal, tiktokizat, memeizat, cu imagini obținute prin IA și texte prin ChatGPT („și e despre tine, mândră Românie… da, da, ea este țara mea” etc.). Și paradoxul este că tocmai acest naționalism supermarketizat e pus să lupte contra supermarketului. 

– Observ un val puternic al unui soi de „regăsire a autenticului local” ca o reacție la „marfa de afară” de supermarket. Are ceva acoperire această reacție sau e doar un populism politic speculativ?
– Este normal și legitim să cauți produse din proximitatea ta, din teritoriul învecinat. Este dreptul tău de consumator să verifici trasabilitatea roadelor pe care le cumperi și este în interesul tău (dar și al fermierului din teritoriu) să te conectezi la un lanț alimentar cât mai scurt, dacă se poate direct la prima verigă! Și sunt o mulțime de motive până la patriotism! Sunt motive care țin de economie și ecologie, dezvoltare durabilă, chiar și o anume dietetică a alimentației de proximitate, conform căreia organismul nostru se bucură cu precădere de specificul alimentar pedolocal al zonei în care trăim. 

Pandemia de COVID, care a adus, printre altele, și sistarea transporturilor de la mare distanță, i-a făcut și mai mult pe oameni să se întoarcă spre terroir, proximitate și autohtonism. Orășenii au învățat să-și facă pâine în casă și să cultive ardei iuți pe balcon. Asta în timp ce supermarketurile gemeau de mere din Polonia și cartofi din Maroc! Se știa lecția primită acum 10-15 ani de producătorul Napolact, care, tocmai pentru că era foarte iubit și preferat brandurilor concurente de către localnicii din zona Clujului, i-a dezamăgit grav pe aceștia atunci când a recurs temporar la lapte importat din Ungaria. Se întâmpla tocmai când dădea reclamele acelea cu țărani sfătoși și sloganul „Din inima Ardealului”. Și atunci s-a iscat un boicot, însă nedirijat politic, care a fost aplanat cu greu de către producător. Există un fond mai vechi de atașament față de brandurile tradiționaliste, care acum a fost speculat politic. 

Mozaicul cultural, farmecul și atracția târgului

– Privind atent la cele două grupuri, mie mi se par de ambele părți multe excese. Pe de o parte, acest accent teribil pe lucrul „pur românesc” într-o lume deja globalizată. Pe de altă parte, negarea totală a nevoii de producție locală, ba chiar un dispreț profund. Cum echilibrăm acest respect de sine fără a „ne urî excesiv”, dar și fără a „ne crede buricul pământului”?
– Aș vrea să spun un lucru din istoria piețelor care poate ajuta la această detensionare. Primele piețe din Antichitate au fost alcătuite de către străini, acei comercianți ambulanți pe care grecii îi numeau meteci și care aveau rolul de a le satisface localnicilor lipsa sau raritatea unui anumit bun. Târgurile sunt în imaginarul folcloric al popoarelor un loc al străinătății prin excelență, în care poți întâlni oameni din locuri necunoscute, vorbind graiuri de neînțeles. 

Dar tocmai în acest mozaic cultural constau farmecul și atracția târgului, iarmarocului, pieței tradiționale. Tot prin această extraneitate i-au atras minimarketurile pe români în anii ‘90: că le aduceau lumea întreagă pe câteva rafturi. Între timp, au fost înlocuite de super- și hipermarketuri, care s-au instalat în vadurile create în sute de ani de piețe și târguri (Oborul bucureștean, de pildă, e concurat neloial de trei hipermarketuri plus un mall cu parcare subterană gratis care, culmea, își apropriază în reclame prestigiul Oborului). 

Istorica piață Gemeni (printre ultimele din centrul Bucureștiului) se stinge sufocată de proximitatea unui mare Mega Image (cu o mare parcare gratis, spre deosebire de parcarea tip capcană a pieței care se scumpește periodic, inclusiv pentru dubele piețarilor). Și exemplele pot continua. În schimb, marile lanțuri își panotează spațiile dedicate legumelor și fructelor cu referințe la piață: Lidl are „Piața Lidl”, Auchan are „Piața Mea”, iar Carrefour are gama „La Piață”. De ce? Normal, pentru că piața încă are un renume mai bun în rândul consumatorilor: conotează prospețime, autenticitate și trasabilitatea originii. 

Politicienii ar trebui să lupte mai mult pentru drepturile micilor producători

– Mai există un element important: încercarea de a face un soi de politică emotivă populistă. Urlăm: hai să salvăm producătorii locali prin boicotul hipermarketurilor fără să venim cu politici care să încurajeze producătorii locali. De multe ori nu putem face asta: suntem prea săraci sau prea ocupați. Nu e normal să facem presiune pe decidenții politici care să vină cu politici adecvate care să ajute micii noștri producători?
– Toți politicienii în campanie electorală merg în piețe și fac promisiuni, eventual și băi de mulțime. Iar după ce câștigă alegerile iau măsuri în favoarea lanțurilor de retail și în dauna micilor producători. Eu, atunci când etnografiez piețele, îmi continui terenul până la om acasă, îi vizitez grădina și solarul, refac drumul cu duba dintre sat și piața de la oraș și îl descos de toate necazurile. 

Vorbesc cu agronomul satului, întreb de pesticide și îngrășăminte, de cum combat seceta și cum se luptă cu dăunătorii, tot. Am început să fac cercetările astea acum 8 ani, la îndemnul regretatului profesor Vintilă Mihăilescu și mi-am oferit expertiza socioantropologică autorităților de tot felul, de la primării și administrații (care sunt obligate să se consulte cu publicul înainte de a „moderniza” sau „ameliora” vreo piață) până la Ministerul Agriculturii. 

Am contactat inclusiv băncile care știam că au de gând să fiscalizeze electronic piețele, poate vor să le includ vreo întrebare în interviurile mele cu piețari și cumpărători. Pe nimeni n-a interesat. Mă sună doar în toiul campaniilor electorale unii politicieni și îmi cer studii gata făcute. Repede și gratis! Însă da: la promisiuni și invocări lăcrimoase ale „țărișoarei” nu-i întrece nimeni.

– Ce se mai discută prin piață? Ce zic oamenii la acest capitol?
– Am trecut luni (ziua boicotului) prin piața Miniș, unde merg de obicei, și am văzut destule tarabe ocupate, parcă mai multe decât într-o obișnuită zi de luni. Cumpărători – mai puțini decât piețarii. Mi-a rămas un crâmpei de discuție în minte. Una dintre piețărese, despre care știu că e bucureșteancă, angajată să vândă de un producător din județul Giurgiu, îi spunea la telefon acestuia, cu năduf: „Degeaba, domnuʼ G, lunea e zi să stea omuʼ acasă!”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro