Noua față a Muzeului Literaturii. În sfârșit s-a ieșit din „ghetoizarea” comunistă

Nu vom găsi muzee ale literaturii în cele 195 de state ale lumii, pentru că multe țări sunt recent apărute pe hartă, așa cum altele au cu ce se mândri, însă nu neapărat cu mari scriitori.

Pasiunea pentru literatură s-a dezvoltat cu precădere pe solul culturilor de matrice europeană. Natural că și civilizațiile care nu folosesc alfabetul latin au contribuit din plin la patrimoniul umanității, iar organismele specializate, precum UNESCO, ne-au obișnuit pe bună dreptate cu ideea că acesta merită cunoscut și protejat, sub toate zodiile și pe toate meridianele.

Europa a lărgit conceptul de literatură, mai ales în epoca iluministă, care a permis cercetarea folclorului, relativizând opoziția dintre cultura înaltă și cea populară.

În capitalele și orașele importante, călătorul animat de apetitul cunoașterii se răsfață atât cu muzee ale literaturii naționale, cât și cu sute de case memoriale dedicate scriitorilor iluștri. O națiune modestă numeric, precum cea irlandeză, s-a impus în conștiința universală tocmai prin acea pleiadă genială (Swift, W.B. Yeats, Beckett, Joyce, Shaw, Oscar Wilde) atât de rafinat elogiată la Dublin Writers Museum.

Poți descoperi muzee similare la Moscova, Edinburgh, Chicago sau Haga. Dar și la București, în sediul actual de pe strada Crețulescu nr. 8. Vechiul sediu al instituției, de pe Bulevardul Dacia, s-a dovedit nefuncțional (din motive juridice & logistice), iar cel nou – oportun separat de arhive și administrație – le oferă vizitatorilor nu doar colecția permanentă, ci și spații multimedia, galerii foto sau evenimente punctuale, regizate convivial.

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Evident că pandemia a restricționat viața culturală, oricum oropsită prin subfinanțare și dezinteres politic. Să sperăm totuși că, din această primăvară, vom regăsi treptat ritmul normal de interacțiune între publicul educat și rețeaua muzeală a Capitalei.

Muzeul Literaturii Române a fost întemeiat de comuniști, dornici să anexeze cultura la carul alegoric al ideologiei unice. Tot acel regim a generat moda întâlnirilor dintre scriitori și „colectivele de oameni ai muncii”: nu erau condeierii profesioniști niște ingineri ai sufletelor? La capătul „obsedantului deceniu” stalinist, scriitorii români s-au repliat în propria sferă. Unii erau nelipsiți de la restaurantul Uniunii Scriitorilor (vecin cu „Fondul Literar”, care funcționa ca o minibancă de credit), alții s-au claustrat în apartamentele lor ticsite cu cărți, fum de țigară și, adesea, sticle goale de votcă.

Oricum, pe fondul deplasărilor lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord, la mijlocul anilor 70, Securitatea n-a mai încurajat contactul direct între scriitori și cititori, pentru că nu putea garanta un „climat” controlabil: cei mai îndrăgiți autori literari erau destul de recalcitranți, scăpau șopârle, vorbeau în dodii, strecurau aluzii critice față de mizerabila actualitate a Epocii de Aur, așa că aparatul represiv a preferat ghetoizarea profilactică a breslei.

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Abia după 1990, Muzeul Literaturii Române – care publica valoroasa revistă „Manuscriptum” și consacrase evocările din „Rotonda 13” – a renăscut lent, după câteva conduceri cam inexpresive.

Astăzi, el a primit o haină modernă și propune un discurs muzeografic aerisit. Dacă-i străbați sălile, înțelegi că titularii prezentați acolo sunt cu adevărat autorii limbii române, făuritorii imaginarului național, heralzii noștri în restul lumii și promotorii unei dinamici ficționale care ne-a așezat în modernitate la fel de concludent precum creațiile din celelalte arte, de la cele plastice până la arhitectură și muzică.

E un privilegiu să contempli recuzita de birou și manuscrisele clasicilor de manual, completate cu mărturii vizuale despre autorii rebeli sau avangardiști, adică să pătrunzi în dimensiunea umană și domestică a personalităților „de ambe sexe” care s-au dedicat acestei vocații aproape sacerdotale.

Așa înțelegi pe viu faptul că – boemi sau aristocrați, urbani sau țărănoși, robuști sau anemici, agreați de putere sau marginalizați – scriitorii români și-au sacrificat energia, nopțile și chiar sănătatea pentru a transforma eboșa (prima formă – imperfectă – a unei opere în text finit, n.red.) și intuiția originară în capodoperă durabilă. Au făcut-o pentru propriul destin, dar mai ales pentru posteritatea asigurată de noi toți. Vă invit de aceea să faceți, cât mai curând, o vizită de curtoazie în uimitoarea lor Republică a Literelor.

Foto: Muzeul Național al Literaturii Române

Urmărește-ne pe Google News