După ce criminalul de la Caracal și-a recunoscut vina: ca să ne vindecăm, acest Guvern trebuie să plece!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Laura Ștefănuț a scris despre victime și oameni vulnerabili, dar nu despre trauma personală, fiindcă a socotit-o detaliu al unei probleme sistemice. O povestește aici și, la fel ca alte femei, se expune, fiindcă în crima împotriva a cel puțin două fete nevinovate se oglindește și nepăsarea autorităților la adresa violenței împotriva femeilor.
Cuprins:
Tânăra Alexandra a fost ucisă cu poliția la poartă.
În ziua în care nu trebuia să moară, Alexandra a sunat de trei ori la 112. A spus că este răpită, a descris curtea criminalului.
Este cel puțin a doua victimă a unui criminal în serie. A sunat de trei la 112 și a oferit informații importante. Abia după 19 ore poliția a intrat în curtea criminalului, deși avem informații că aflaseră mai devreme care este casa de unde s-au făcut apelurile disperate, însă nu au intervenit.
În timp, vor ieși la suprafață mai multe detalii care vor pune oglinda în fața autorităților, la fel ca în cazul Colectiv. Vom continua să fim îngroziți.
Cele două traume colective retrăite intens după tragedia de la Caracal
Tragedia națională a scos la suprafață traume colective ale românilor și româncelor. Ne-a reamintit, pe de o parte, de incompetența și complicitatea criminală a autorităților.
Pe de altă parte, în special pentru femei, a scos la lumină teama și revolta pentru modul în care violența asupra lor este ignorată sau amplificată de autorități.
Sunt convinsă că, la fel ca mine, multe femei au retrăit momente traumatice din propriile vieți sau din viața colegelor, prietenelor, mamelor.
De ce trebuie să demisioneze Guvernul?
La fel ca la Colectiv, tragedia Caracal a trezit în români un sentiment pe care îl înțeleg cei care trăiesc aici și care trebuie explicat străinilor: cum sunt conectate crimele unui psihopat sau incendiul dintr-un club cu corupția, nepotismul și politicienii care își urmăresc interesele personale.
Nu este niciun dubiu că în cazul Alexandrei, autoritățile ar fi trebuit să identifice instant de unde suna fata.
Era cunoscut deja că STS-ul are disfuncționalități, dar nu s-a intervenit, după cum punctează și organizația pentru drepturile omului APADOR-CH.
Potrivit Asociației europene a numărului 112, autoritățile române care gestionează 112 au fost reticente ani de zile în folosirea unei tehnologii de localizare gratuită - Advanced Mobile Location (AML).
De ce au fost retincente, nu putem decât să speculăm: incompetență, dezinteres fiindcă nu încurajau contracte din care nu ar fi ieșit șpăgi etc.
Ceea ce știm este că Guvernul României este autoritatea sub care funcționează coordonarea Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112.
În orice societate funcțională, Guvernul demisiona a doua zi după o astfel de tragedie. Dar Prim-ministrul Viorica Dăncilă iese public și populist: după ce PSD-ul a grațiat criminalii, Dăncilă a propus un referendum pentru mărirea pedepselor pentru violatori și pedofili.
Este o încercare eșuată de a distrage atenția de la problemele reale pe care le reflectă tragedia de la Caracal.
În timp ce premierul încearcă să iasă bine, faptele vorbesc de la sine.
Chiar dacă sistemul STS a eșuat, fata mai avea o șansă: polițiștii de pe teren, care puteau mătura toate curțile din perimetrul identificat (de vreo 2 km).
Mai mult, puteau folosi informațiile precum existența unui brad și a cel puțin doi câini în curtea răpitorului, așa cum semnalează un polițist cu experiență.
În schimb, din informațiile pe care le avem, polițiștii au așteptat abia al doilea mandat pentru a intra în curtea suspectă unde nu trebuie să moară Alexandra.
Comisarul şef Cristian Voiculescu, cel care conducea Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt (demis după tragedie) fusese numit, „prin împuternicire”, la cinci luni după ce picase concursul pentru ocuparea aceluiaşi post. Este doar un exemplu dintr-un sistem construit pe nepotisme, care nu poate cultiva decât incompetență și, uneori, moartea nevinovaților.
Ministrul Afacerilor Interne l-a demis și pe şefului Poliţiei Române (Ioan Buda), pe care l-a înlocuit cu adjunctul lui, Florian Dragnea. Despre acest Dragnea știm că după terminarea facultății a ocupat mai multe funcții de conducere în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul General al Poliţiei Române și Direcţia Generală Anticorupţie a MAI. Se zvonește că este omul lui Carmen Dan.
Dar cine mai poate avea încredere într-un guvern și în niște politicieni care au demonstrat deja în repetate rânduri că odată ajunși la putere își uită promisiunile electorale și acționează în interesul personal sau al cartelului din care fac parte.
Societatea poate începe să construiască încrederea în autorități și politică doar după ce pleacă cei care au eșuat consecvent.
A lăsa România sub aceeași conducere e ca și cum ai lăsa victima la mâna agresorului.
Guvernul trebuie să demisioneze acum.
Tragedia de la Caracal scoate la suprafață traumele româncelor
Când eram adolescentă am trecut printr-o întâmplare despre care nu am reușit să vorbesc câțiva ani. Deși am fost una dintre cele norocoase.
Era întuneric, eram două puștoaice de 16-17 ani, mergeam către cazare pe marginea drumului din stațiunea 2 mai. Un BMW negru care venea din direcția Vama Veche a oprit lângă noi. Trei bărbați tineri au țâșnit afară, ne-au prins, au început să ne târască spre mașină. Vorbeau porcos și ne trăgeau hainele de pe noi. Am țipat, nu ne-a ajutat cu nimic, prietena mea avea maioul dat jos de pe un umăr și era aproape băgată în mașină. M-am agățat de portiera șoferului, pe care l-am implorat cum nu am mai implorat pe nimeni. L-am implorat să le zică prietenilor lui să ne lase în pace. A ieșit și i-a îmbrâncit, "hai bă, gata, destul".
Când am intrat în pensiune tremuram. Când am reușit să vorbim, ne-am jurat să nu povestim vreodată despre asta. Am zis că a fost și vina noastră, că aveam pantaloni scurți, că era seară, că nu trebuia să ieșim singure.
Asta a fost prima dată.
Anii au trecut și ne-am dat seama că nu noi am fost vinovate. Eram deja majoră când i-am povestit întâmplarea primului meu iubit. La prima ceartă a întors-o împotriva mea, a zis că întâmplarea fusese vina noastră. M-am simțit rușinată chiar dacă știam că nu are dreptate. Nu m-am despărțit atunci de el, ci abia după ce m-a agresat fizic.
Chiar și când lucram deja de ani buni ca jurnalistă și i-am povestit noului mei prieten meu despre agresiunile altor bărbați, m-a sfătuit să nu scriu vreodată public despre asta.
Când am povestit întâmplarea altor femei, traumele lor au ieșit ca un ecou. Aproape toate țineau în ele cel puțin o întâmplare similară. Sau știau pe cineva care a trecut prin abuz.
În România, agresiunea bărbaților asupra femeilor capătă multe forme și este încă un subiect tabu.
Aflăm din presă despre femei agresate de parteneri, care au sunat la 112, iar polițiștii le-au lăsat baltă. Auzim de femei pe care le ucid soții sub ochii vecinilor.
Mai sunt și acele cazuri mai subtile, dar tot traumatizante, de profesori, șefi sau bărbați cu autoritate care cred că li se cuvine corpul femeii. Poate că unii nici nu își dau seama că își folosesc autoritatea pentru a obține sex — violul nu este doar atunci când constrângi fizic, ci și atunci când femeia se teme că și-ar putea pierde jobul dacă te refuză.
Când un polițist care găsește o minoră răpită și obligată să se prostitueze alege să amendeze fata în loc să o salveze, când judecătorii români spun că este vina unor copile de 10 -14 ani fiindcă au violate (că erau îmbrăcate provocator sau nu au știut să refuze), când un soț își lasă soția inconștientă nu este doar vina polițistului, a judecătorului sau a soțului. Este și vina modului în care societatea judecă femeia.
Suntem o nație traumatizată în multe feluri. Pentru a începe vindecarea, trebuie să cerem ceea ce merităm: șansa de a trece peste și de a lăsa copiilor noștri o lume mai bună.
Doar că nu putem începe vindecarea într-o lume condusă de cei sub care agresivitatea și incompetența prosperă. Avem nevoie de lideri care prin viața personală și profesională sunt capabili să pună bazele unui context care să permită însănătoșirea socială.
Realitatea este că vindecarea începe cu fiecare dintre noi. Poate începe azi.
