Iran – Irakul lui Trump?

În „Evaluarea Anuală a Amenințărilor pe anul 2025”, dată publicităţii în martie anul curent de Comunitatea de Informaţii a Statelor Unite, la pagina 26 (în capitolul Iran) se arată: „Continuăm să estimăm că Iranul nu construiește o armă nucleară și că [Ayatollahul] Khamenei nu a reautorizat programul de fabricare a armelor nucleare, pe care l-a suspendat în 2003, deși probabil că s-au acumulat presiuni asupra lui pentru a face acest lucru. 

În ultimul an, s-a erodat un tabu vechi de decenii privind discutarea în public a temelor referitoare la armele nucleare, erodare care i-a încurajat pe susținătorii armelor nucleare din aparatul decizional al Iranului. Khamenei rămâne factorul final de decizie în ce privește programul nuclear al Iranului, inclusiv orice decizie de dezvoltare a armelor nucleare”. 

Documentul se referă la fatwa, opinie avizată privind Sharia (Legea islamică, ce fundamentează Constituţia Iranului), având caracter de decizie obligatorie, atunci când este pronunţată de Liderul Suprem. Acea fatwa nu a fost anulată, ea revenind constant ca argument al liderilor de la Tehran că programul lor atomic are finalitate exclusiv civilă. 

Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa sau nu – a devenit imposibil de verificat după 2019 (la un an după ce Trump, la presiunea lui Netanyahu, a scos SUA din Acordul parafat de Obama în 2015), când iranienii s-au simţit liberi să se sustragă controalelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). 

Recomandări

Dorin Tudora, directorul CONPET, plătit cu 14.000 de euro lunar. Și-a prelungit mandatul printr-un șiretlic legal: „Nici n-am reușit să procesez informația”

De altfel, declaraţii consonante cu cele ale Comunităţii de Informaţii americane, mai sus citate, a făcut constant şi Rafael Grossi, directorul general al AIEA.

De notat şi că, la desele discuţii pe tema Iranului din Situation Room, doamna Tulsi Gabbard, directorul Serviciului Naţional de Informaţii (altminteri o distinsă diletantă în materie), a avut curajul de a-i repeta întocmai preşedintelui Trump concluzia experţilor.

Astăzi, după implicarea în războiul cu Iranul a Washingtonului, este îndreptăţită îngrijorarea că – din dorinţa de a fi protagonistul unui show (de gust foarte îndoielnic) de putere şi forţă – preşedintele Trump o ia, cu un preţ uriaş pentru SUA şi pentru umanitate, pe urmele preşedintelui Bush Jr. (Irak, 2003).

Dacă argumentele pentru decizia preşedintelui Trump de a fi atacate capabilităţile nucleare ale Iranului – în timp ce încă invita delegaţia de la Teheran la continuarea negocierilor – ar fi fost solide, evidente, de necombătut, acestea ar fi putut justifica o aşa-numită intervenţie chirurgicală. 

Doar Pentagonul dispune de „instrumentul” ce poate anihila un obiectiv nuclear de factura celui de la Fordow. Folosirea acestuia pentru o intervenţie scurtă, precisă, decisivă, dar mai ales netrâmbiţată, ar fi putut reprezenta o premisă credibilă a întoarcerii la diplomaţie.

Recomandări

Rețeaua „Salvador”. Grupul de firme fantomă care a obținut contracte pe bandă rulantă cu o unitate militară din Constanța în plin război la graniță

Evenimentele sunt în desfăşurare, asezonate cu aceleaşi declaraţii bombastice, aiuritoare ale preşedintelui Trump. Cred că Iranul nu are în acest moment nici forţa, nici lipsa de inteligenţă de a ataca baze militare americane din Orientul Mijlociu. 

Decizia de ultim moment a liderului de la Casa Albă nu a oprit războiul Israel-Iran. Dimpotrivă, Teheranul continuă atacurile dure asupra Israelului, iar Israelul ripostează pe măsură. Îngrijorător este că purtătorul de cuvânt al armatei israeliene a declarat că încă nu se ştie dacă atacul „foarte reuşit” proclamat de Donald J. Trump şi-a atins scopul. Pentru premierul Netanyahu – pe care în acest caz preşedintele Statelor Unite l-a urmat orbeşte – războiul va continua atâta vreme cât îi va servi interesul de supravieţuire politică.

Acel „punct istoric de cotitură” pe care preşedintele Trump şi-l atribuia cu mândrie după atac, s-ar putea să însemne o catastrofă pentru Israel, pentru Orientul Mijlociu, stabilind un precedent ce poate îndrepta lumea într-o direcţie pe care caracterul profund imprevizibil al celui care ocupă Biroul Oval o face imprevizibilă.