Alexandre Eram, despre cultură, Pop Art și România de azi: „Nu este suficient să avem valori. Trebuie să știm și să le povestim. Să le promovăm”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Art Safari New Museum deschide un nou sezon expozițional la București, între 18 septembrie și 20 decembrie 2026, cu „Pop Art. Lumea în culori”, o expoziție curatoriată de Alexandre Eram. În interviul acordat Libertatea, antreprenorul vorbește despre istoria și influența Pop Art-ului, artiștii care au schimbat acest curent, dar și despre rolul artei și al culturii în societatea de astăzi.
Cuprins:
- O expoziție accesibilă și pentru cei care nu cunosc istoria artei
- „Relația mea cu arta este mai degrabă instinctivă decât academică”
- „Rolul artistului este să ne oblige să ne punem întrebări”
- „Pop Art-ul a preluat tehnicile și mecanismele societății de consum”
- Ileana Sonnabend, românca din spatele afirmării Pop Art-ului în Europa
- „Pentru stat, cultura trebuie să fie o prioritate”
O expoziție accesibilă și pentru cei care nu cunosc istoria artei
„Am gândit această expoziție în primul rând ca pe o poveste, nu ca pe o simplă succesiune de lucrări pe pereți. Mi-am dorit ca publicul să înțeleagă de unde vine Pop Art-ul, de ce a apărut, ce a schimbat și, mai ales, cum influența lui continuă până astăzi. Expoziția pornește de la Pop Art-ul american, de la această Americă a anilor ’60, a societății de consum, a televiziunii, publicității, cinematografiei și brandurilor. Îi întâlnim evident pe Andy Warhol, Roy Lichtenstein, Tom Wesselmann, Robert Indiana, dar povestea nu se oprește aici. Mergem spre Factory-ul lui Warhol, spre New Yorkul anilor ’70 și ’80, spre Keith Haring și Basquiat, când strada intră în artă și granițele încep să dispară”, explică antreprenorul pentru Libertatea.
Eram vorbește despre cum a vrut să arate că Pop Art-ul nu este doar american și nici nu se termină în anii ’60. „Există răspunsul european, există Nouveau Réalisme în Franța, iar apoi există generații întregi de artiști contemporani care au preluat această relație cu imaginea, cultura populară, publicitatea și societatea de consum și au dus-o mai departe.”
Pe lângă accesul la lucrările de artă prezente, curatorul și-ar dori ca publicul să intre în atmosferă și să descopere poveștile din spatele lucrărilor, legăturile dintre artiști, muzica, moda, fotografia, obiectele și imaginile unei epoci. „Pentru mine este important ca expoziția să fie accesibilă și pentru cineva care nu cunoaște istoria artei. Să poți veni din curiozitate, să fii atras mai întâi de culoare și de imagine, iar apoi să începi să înțelegi ce se ascunde în spatele lucrărilor. În fond, Pop Art. Lumea în culori vorbește despre o perioadă din istoria artei, dar vorbește foarte mult și despre noi. Despre imaginile pe care le consumăm, despre branduri, celebritate, dorință, bani, media. De aceea am vrut ca, la ieșire, vizitatorul să nu aibă doar senzația că a văzut o expoziție de Pop Art, ci și că a înțeles puțin mai bine lumea vizuală în care trăim”, după cum susține..
„Relația mea cu arta este mai degrabă instinctivă decât academică”
Cunoscut public drept „soțul Andreei Esca”, așa cum a și declarat într-un interviu recent, Alexandre Eram este și un colecționar și pasionat de artă, sub toate formele sale. Mediul în care a crescut a avut un impact puternic asupra lui în această direcție. „Ambii părinți au făcut Școala de Arte Frumoase, iar tatăl meu a devenit ulterior arhitect și a lucrat inclusiv ca unul dintre arhitecții implicați în construirea World Trade Center din New York. De altfel, acesta este și motivul pentru care m-am născut în America, în Michigan. Cred însă că perioada în care am crescut m-a influențat enorm. Era sfârșitul marii perioade Pop Art, era Andy Warhol, apoi au venit Keith Haring și Basquiat, era Madonna, era o întreagă cultură pop care exploda în muzică, modă, fotografie și artă. În același timp, Street Art-ul începea să transforme străzile New Yorkului într-o adevărată scenă artistică. Era o perioadă incredibil de creativă și de liberă”, povestește el.
Omul de afaceri recunoaște că a avut șansa de a trăi lângă doi părinți pasionați de artă, care-l luau cu el peste tot, de la expoziții și galerii, la licitații, la târguri. „Pentru mine, toate acestea erau absolut normale. Nu aveam senzația că învăț despre artă, ci pur și simplu trăiam în jurul ei. Probabil de aceea și astăzi relația mea cu arta este mai degrabă instinctivă decât academică. Îmi place o lucrare pentru emoția și energia pe care mi le transmite, dar și pentru povestea și epoca pe care le poartă cu ea. Iar Pop Art-ul este, poate mai mult decât orice alt curent, legat de perioada în care am crescut și de unde am multe amintiri.”
„Rolul artistului este să ne oblige să ne punem întrebări”
Libertatea: Sunteți, de asemenea, colecționar de artă. Ce fel de artă colecționați și, mai ales, ce vă atrage atenția la o lucrare?
Alexandre Eram: Pentru mine, o colecție se construiește în timp și trebuie să spună o poveste. Nu mă interesează doar să adun lucrări sau nume importante. Îmi place să înțeleg de unde a pornit un curent, cine a fost primul, ce a vrut să schimbe, ce a adus nou și de ce o anumită lucrare a reprezentat, la momentul ei, o ruptură sau un pas înainte. Mă interesează ideea din spatele operei, contextul în care a apărut și influența pe care a avut-o asupra celor care au venit după. Dar, evident, există și o dimensiune pur vizuală, artistică și grafică, iar aceasta este foarte subiectivă.
Cred că fiecare dintre noi își formează, în timp, un „ochi”. În funcție de mediul în care ai crescut, de istoria ta, de lucrurile pe care le-ai văzut, de expozițiile și muzeele pe care le-ai vizitat, de călătorii, de cărți, de oameni, ajungi să fii atras instinctiv de anumite forme, culori sau imagini. În cazul meu, probabil că acest ochi s-a format foarte devreme și continuă să se educe și astăzi. Pot să înțeleg perfect importanța istorică a unei lucrări și totuși să nu-mi doresc să trăiesc cu ea. Și invers, pot să văd o lucrare despre care nu știu aproape nimic și să simt imediat ceva.
Atunci apare curiozitatea: cine este artistul, de ce a făcut-o, care este povestea? Cred că aici se întâlnesc cele două lucruri care mă interesează atunci când colecționez: ochiul și povestea. Mai întâi trebuie să existe acea atracție vizuală, aproape instinctivă, iar apoi îmi place să descopăr ce se află în spatele imaginii și unde se așază ea în istoria artei. Până la urmă, o colecție devine personală. Nu spune doar o poveste despre artă și artiști, ci spune, fără să-ți dai seama, și povestea celui care a construit-o.
-Ce rol credeți că are arta modernă și contemporană în a crea o imagine asupra vremurilor pe care le trăim? Într-un context global atât de instabil, poate arta să fie un fel de panaceu sau măcar să ne ajute să înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă în jurul nostru?
-Cred că un artist face, într-un fel, fotografia unei epoci. Nu neapărat o fotografie în sensul propriu al cuvântului, ci surprinde un moment, o stare a societății, o tensiune, o problemă pe care poate noi, fiind prinși în viața de zi cu zi, nu o vedem sau nu vrem să o vedem. Pentru mine, rolul artistului nu este neapărat să ne ofere răspunsuri. Din contră, cred că rolul lui este să pună problema pe masă și să ne oblige să ne punem întrebări. Artistul poate fi un megafon, uneori chiar un electroșoc: „Uitați-vă! Treziți-vă! Se întâmplă ceva aici.” Iar după aceea, fiecare dintre noi trebuie să gândească și să-și găsească propriul răspuns. De aceea, arta modernă și contemporană este și o extraordinară mărturie a timpului în care a fost creată.
Dacă ne uităm la Pop Art, de exemplu, observăm imediat societatea de consum, publicitatea, celebritatea, televiziunea, producția de masă. Dacă ne uităm la Street Art, vedem strada, libertatea de exprimare, revolta, problemele sociale și energia orașului. Artiștii au simțit și au exprimat aceste schimbări, uneori înainte ca societatea să fie capabilă să le definească. Și cred că aici apare ceva foarte interesant: artistul poate fi un precursor. Uneori nu înțelegem imediat importanța mesajului său. O lucrare poate să șocheze, să deranjeze sau chiar să pară lipsită de sens în momentul în care apare, iar zece, douăzeci sau cincizeci de ani mai târziu, realizăm cât de bine acel artist înțelesese ceea ce urma să se întâmple.
Nu știu dacă arta poate fi un panaceu și nici nu cred că acesta este rolul ei. Dar poate să ne facă să vedem, să ne provoace, să ne scoată pentru câteva secunde din confort și să ne oblige să ne întrebăm: „Ce se întâmplă în jurul nostru?” Și uneori, simplul fapt că începem să ne punem această întrebare este deja enorm.
„Pop Art-ul a preluat tehnicile și mecanismele societății de consum”
-Sunteți curatorul expoziției „Pop Art. Lumea în culori”, din cadrul Art Safari. De ce Pop Art? Și, dacă ar fi să explicați acest curent cuiva care nu este familiarizat cu el, cum l-ați descrie, cât mai simplu?
-De ce Pop Art? Probabil pentru că este curentul artistic de care mă simt cel mai apropiat. Este legat de perioada în care am crescut, de America, de imaginile, muzica, moda și cultura vizuală care m-au format. Dar și pentru că mi se pare că Pop Art-ul este unul dintre cel mai ușor de privit și, în același timp, unul dintre cele mai interesante de descifrat. Dacă ar trebui să-l explic foarte simplu, aș spune că Pop Art-ul este momentul în care artiștii au început să transforme viața de zi cu zi în artă. Au luat imaginile pe care oamenii le vedeau peste tot – reclame, benzi desenate, produse din supermarket, vedete de cinema, televiziune – și le-au adus în galerii și muzee. O cutie de supă poate deveni o operă de artă. Marilyn Monroe poate fi repetată de zeci de ori ca o imagine publicitară. Un fragment dintr-o bandă desenată poate ajunge pe o pânză de doi metri. Dintr-odată apare întrebarea: de ce aceasta este artă?
Și exact aici începe Pop Art-ul să devină interesant. În spatele culorilor puternice și al imaginilor aparent simple există o reflecție asupra societății de consum, asupra publicității, celebrității, banilor și asupra modului în care imaginile ajung să ne influențeze viața. Și poate acesta este motivul pentru care Pop Art-ul rămâne atât de actual. Astăzi trăim mai mult ca niciodată într-o lume dominată de imagini, branduri, celebritate și repetare. Doar că în locul revistelor și televiziunii avem Instagram, TikTok, social media. Dacă Warhol ar fi trăit astăzi, cred că s-ar fi simțit foarte bine în lumea noastră.
-Pop Art-ul a accesibilizat și, într-un fel, a democratizat arta. A apărut și ca o revoltă împotriva artei tradiționale, percepută ca elitistă și greu de înțeles. Cum vedeți acest rol al Pop Art-ului în contrast cu arta clasică? Mai avem astăzi aceeași nevoie de a face arta mai accesibilă?
-Cred că trebuie să privim lucrurile și ca pe o evoluție. După arta clasică a venit arta modernă, care a adus o altă libertate, mai multă emoție, o altă perspectivă asupra realității și, într-un fel, a apropiat arta de individ. Apoi apare arta contemporană, al cărei început eu îl asociez foarte mult cu revoluția produsă de Pop Art. În anii ’50 și ’60, o parte importantă a artei devenise abstractă și era uneori dificil de înțeles pentru publicul larg.
Pop Art-ul vine și spune: să ne uităm din nou la imagini, dar la imaginile noii lumi. O lume post-industrială, a consumului, a supermarketului, a televiziunii, a publicității, a cinematografiei și a celebrităților. Dintr-odată apar în artă lucruri pe care oamenii le cunoșteau și le vedeau în fiecare zi. Publicul se putea recunoaște în această artă și cred că tocmai de aceea a adoptat-o atât de repede. Există și un alt aspect important: Pop Art-ul a preluat tehnicile și mecanismele societății de consum. Serigrafia folosită de Andy Warhol, de exemplu, permite multiplicarea imaginii. Ideea de operă unică este pusă sub semnul întrebării, iar imaginea artistică poate circula și poate deveni mult mai accesibilă. Este o schimbare extraordinară: arta folosește chiar mecanismele lumii pe care o observă și o comentează. Paradoxal, cred că astăzi ne confruntăm din nou cu problema accesibilității, dar într-o altă formă. Am împins foarte departe limitele a ceea ce poate fi considerat artă. Un obiect, un gest, o idee, aproape orice poate deveni artă dacă artistul îi oferă un context și un sens. Este fascinant, dar uneori devine și foarte greu de înțeles pentru public. Ajungem în situația în care, dacă artistul sau curatorul nu îți explică lucrarea, este dificil să înțelegi ce ai în față și de ce este „artă”.
-În expoziție avem și artiști ai noii generații, precum Takashi Murakami și Damien Hirst, care duc mai departe, fiecare în felul său, moștenirea lui Warhol. Cum credeți că fac acest lucru în contextul vremurilor pe care le trăim? Ce teme sau probleme ale societății de astăzi reflectă Pop Art-ul contemporan?
-Cred că Murakami și Damien Hirst duc mai departe moștenirea lui Warhol nu neapărat prin faptul că fac Pop Art în sensul anilor ’60, ci pentru că au înțeles foarte bine mecanismele epocii lor. Și asta făcea Warhol: observa lumea în care trăia și transforma mecanismele ei în artă. Takashi Murakami mi se pare un exemplu extraordinar. El amestecă arta, cultura manga și anime, moda, luxul și obiectul comercial. A colaborat cu Louis Vuitton, cu muzicieni, a creat personaje și imagini care pot exista în același timp într-un muzeu, pe o geantă sau pe un obiect produs în serie. Practic, întrebarea „unde se termină arta și unde începe produsul?” devine din ce în ce mai greu de răspuns.
Warhol ar fi înțeles perfect această lume. Damien Hirst merge într-o altă direcție. La el găsim teme mult mai dure și universale: viața, moartea, medicina, corpul, banii, valoarea pe care o atribuim lucrurilor. Dar și el a înțeles perfect forța imaginii, spectacolul și relația dintre artă și piață. A transformat artistul într-un brand extrem de puternic, exact cum Warhol înțelesese cu câteva decenii înainte. Cred că Pop Art-ul contemporan vorbește despre o societate care a dus multe dintre fenomenele observate de Warhol la un nivel pe care nici el probabil nu și-l putea imagina: consumăm permanent imagini, ne construim propria imagine pe social media, transformăm oamenii în branduri și brandurile în obiecte de dorință. În anii ’60 aveam televiziunea, revistele și publicitatea.
Astăzi avem Instagram, TikTok, influencerii și milioane de imagini care circulă în fiecare secundă. Într-un fel, trăim cu toții în lumea pe care Pop Art-ul începuse deja să o observe. De aceea cred că moștenirea lui Warhol este atât de prezentă. S-au schimbat imaginile și instrumentele, dar întrebările au rămas surprinzător de asemănătoare: ce consumăm, ce dorim, ce admirăm, ce valoare dăm unei imagini și, poate mai ales astăzi, cât de mult din identitatea noastră a devenit ea însăși o imagine.
Ileana Sonnabend, românca din spatele afirmării Pop Art-ului în Europa
-Expoziția ne-o prezintă și pe românca Ileana Sonnabend, una dintre figurile importante în promovarea artei americane de la jumătatea secolului al XX-lea. Cine a fost Ileana Sonnabend și ce rol a avut, concret, în promovarea Pop Art-ului?
-Pentru mine, prezența Ilenei Sonnabend în expoziție este foarte importantă și, evident, există și o mândrie că această femeie care a avut un rol atât de mare în istoria artei internaționale s-a născut la București. Ileana Sonnabend a fost unul dintre marii galeriști și colecționari ai secolului al XX-lea și, într-un fel, un pod între America și Europa. La început a fost alături de Leo Castelli, primul ei soț, într-un moment extraordinar al scenei artistice newyorkeze. După divorț, pleacă în Europa împreună cu Michael Sonnabend și, în 1962, își deschide propria galerie la Paris.
Și aici începe partea care mi se pare extraordinară: ea aduce în Europa această nouă artă americană pe care publicul european încă o cunoștea foarte puțin. Îi expune pe Jasper Johns, Robert Rauschenberg, Roy Lichtenstein, Andy Warhol, James Rosenquist, Claes Oldenburg, Tom Wesselmann. Practic, contribuie direct la descoperirea și legitimarea în Europa a unei generații care avea să schimbe istoria artei. Trebuie să ne imaginăm însă contextul. Astăzi vedem un Warhol sau un Lichtenstein și știm imediat că sunt artiști majori.
Dar atunci, lucrurile nu erau atât de evidente. Era o artă nouă, provocatoare, care folosea obiecte cotidiene, reclame, benzi desenate și imagini ale societății de consum. Trebuia să ai un ochi extraordinar, dar și curajul de a spune: „Uitați-vă la acești artiști, aici se întâmplă ceva important.” Cred că acesta este rolul extraordinar al unui mare galerist. Nu creează opera, dar o vede, o înțelege și o susține uneori înaintea tuturor celorlalți. Ileana Sonnabend nu a fost doar cineva care vindea artă. A contribuit la circulația ideilor între două continente și la construirea reputației unor artiști care astăzi fac parte din istoria artei. Și povestea ei nu se oprește la Pop Art. Mai târziu va face și drumul invers, ducând artiști și curente europene în Statele Unite.
De aceea îmi place foarte mult ideea de a o prezenta în expoziție: în spatele marilor artiști există întotdeauna și oameni care au avut curajul să-i vadă, să creadă în ei și să-i arate lumii. Ileana Sonnabend a fost unul dintre acești oameni.
-Povestea Ilenei Sonnabend ridică și o întrebare despre felul în care ne promovăm, la nivel cultural, valorile și oamenii care au dus numele României mai departe. De multe ori aflăm din presa internațională despre români care au făcut lucruri extraordinare. De ce credeți că, în România, nu reușim să ne promovăm suficient de bine oamenii și poveștile culturale?
-Cred că avem o problemă de continuitate și, poate, de încredere în propriile noastre povești. România are foarte mulți oameni care au avut contribuții extraordinare în artă, cultură, arhitectură, știință sau design, dar de multe ori îi descoperim abia după ce sunt recunoscuți în afara țării. Parcă avem nevoie de această confirmare din exterior înainte să începem noi înșine să vorbim despre ei. Ileana Sonnabend este un exemplu foarte bun.
Este extraordinar să descoperi că o femeie născută la București a ajuns să joace un rol atât de important pe scena artei internaționale și să contribuie la promovarea în Europa a unor artiști precum Warhol, Lichtenstein sau Rauschenberg. Și atunci apare firesc întrebarea: de ce nu îi cunoaștem mai bine povestea? Cred că nu este suficient să avem valori. Trebuie să știm și să le povestim. Să le promovăm. Cultura are nevoie de muzee, expoziții, cărți și educație, dar are nevoie și de comunicare. Trebuie să știm să transformăm aceste destine extraordinare în povești care să ajungă la publicul larg și, mai ales, la generațiile tinere. Alte țări au înțeles foarte bine că patrimoniul cultural nu înseamnă doar trecut, ci și identitate, imagine și chiar o formă de diplomație.
Noi avem poveștile, avem personajele, avem patrimoniul. Cred că trebuie doar să avem mai multă încredere în ele și să învățăm să le facem vizibile. Poate că și acesta este unul dintre rolurile unei expoziții: vii pentru Warhol sau pentru Pop Art și pleci descoperind că în această poveste internațională există și o româncă, Ileana Sonnabend. Iar dacă un vizitator pleacă de la expoziție și vrea să afle mai multe despre ea, atunci eu sunt fericit, consider că am făcut un lucru bun.
„Pentru stat, cultura trebuie să fie o prioritate”
-Și, apropo de asta, cum vedeți rolul culturii astăzi? Credeți că ar trebui ca ea să fie o prioritate pentru statul român, mai ales într-un context politic și economic atât de instabil? De ce credeți că avem nevoie de cultură tocmai în astfel de perioade?
-Cred că uneori uităm lucrul cel mai simplu și poate cel mai important: cultura unește oamenii. Într-o perioadă în care societatea este din ce în ce mai polarizată, în care politica, economia sau rețelele sociale ne împart foarte ușor în tabere, cultura poate crea un spațiu în care oamenii se întâlnesc din nou. La un concert, într-un muzeu, la teatru, la cinema sau în fața unei opere de artă nu mai contează atât de mult din ce categorie socială vii, ce profesie ai sau ce opinii politice ai. Pentru un moment, oameni foarte diferiți pot trăi aceeași emoție. Și cred că avem enorm de multă nevoie de asta astăzi.
De aceea, da, cred că pentru stat, cultura trebuie să fie o prioritate, iar investiția în cultură nu trebuie privită ca un lux pe care ni-l permitem doar atunci când economia merge bine. Cultura înseamnă educație, identitate, memorie, creativitate, dar și imaginea pe care o țară o proiectează în exterior.
Mai ales în perioade instabile avem nevoie de cultură, pentru că ea ne amintește ce avem în comun. Ne ajută să înțelegem de unde venim, să privim critic prezentul și, poate cel mai important, să continuăm să avem un dialog unii cu ceilalți. Putem avea păreri foarte diferite despre politică, economie sau despre direcția în care merge lumea, dar putem sta unul lângă altul și să ascultăm aceeași muzică, să privim aceeași lucrare sau să fim emoționați de același film. Cultura nu rezolvă toate problemele unei societăți, dar creează legături între oameni. Iar într-o lume care ne separă din ce în ce mai mult, cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face.
-În final, legat de viitor, în backgroundul de care vorbeam mai sus, ce vă aduce speranță și ce vă îngrijorează sau vă sperie?
-Ce îmi aduce speranță este, în primul rând, capacitatea oamenilor de a crea, de a se adapta și de a merge înainte. Dacă ne uităm la istorie, fiecare perioadă de criză, de schimbare sau de nesiguranță a produs și idei noi, artiști noi, noi forme de expresie. Creativitatea apare foarte des tocmai acolo unde există întrebări și neliniște. Ce mă îngrijorează este viteza cu care trăim și, mai ales, viteza cu care consumăm informația. Vedem enorm de multe lucruri, dar nu mai avem întotdeauna timpul să le înțelegem. Trecem de la o imagine la alta, de la o știre la alta, de la o criză la alta. Există riscul să vedem totul și, în același timp, să nu mai privim cu adevărat nimic.
Mă preocupă și faptul că tehnologia poate să ne apropie extraordinar de mult, dar poate, paradoxal, să ne și izoleze. Avem acces la aproape întreaga lume de pe un telefon, însă cred că trebuie să avem grijă să nu pierdem contactul direct cu oamenii, curiozitatea, dialogul și emoția reală. Dar rămân optimist. Cred foarte mult în generațiile care vin, în educație și în cultură. Și cred că avem nevoie să rămânem curioși. Să călătorim, să citim, să mergem la expoziții, la teatru, la concerte, să întâlnim oameni diferiți de noi și să continuăm să ne punem întrebări. Poate că tocmai asta îmi dă cea mai mare speranță: indiferent cât de mult se schimbă lumea, omul continuă să aibă nevoie să creeze, să transmită ceva și să împărtășească o emoție cu ceilalți.
