Mi-am amintit-o pe mama, curajoasă în suferința cancerului, când m-am temut la o recoltare de sânge
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriitor, dramaturg și publicist, Petre Barbu povestește cum un episod banal ne poate retrezi amintiri care fac parte din fundația noastră.
Țin mâna stângă întinsă pe brațul scaunului și mă uit la neoanele din tavan. „Sunteți bine?” Vocea mă face să răspund automat: sunt bine. Aș putea să completez răspunsul cu o replică (o glumiță?) ca s-o asigur că da, sunt bine. Mă abțin și bine fac, probabil asta este procedura, să întrebe pe fiecare pacient dacă „este bine”. Mai mult, este prima oră de recoltări a dimineții, doamna sigur n-are chef de glume. Îmi leagă garoul și-mi spune să strâng pumnul. Nici eu n-am chef de glume.
Întorc capul și o văd cum îmi studiază venele. Eu nu văd nicio venă la vedere. Unde au dispărut, dragă mamă? Slăbănog m-ai făcut, slăbănog am rămas. Nu mi-e teamă că nu-mi găsește o venă sau că o să-mi spargă una și-o să mă umple de sânge. Prostii! Eu sunt bărbat, nu ca băiatul din reclama TV, ditamai „bărbatul în toată firea”, care se plânge lu’ mă-sa că-i frică de acul de seringă și nu vrea decât să meargă cu ea la recoltare.
Tu nu știi reclama asta la o rețea de clinici de analize medicale, numele nu contează pentru tine. Joacă o mare actriță și cu fii-său și se tot difuzează la televizor și radio. O reclamă prost scrisă și jucată, ți-aș povesti-o acum, dacă ai fi lângă mine, să râdem amândoi pe seama acelor personaje care mimează frica (fiul), grija și empatia (mama), scliviseli!
Vrăjelile din reclame n-au nicio legătură cu viața reală. Nu mi-e frică de ac, dragă mamă! Știi bine că am făcut armata la Marină, sunt bărbat. Și nu m-am dus la clinica de analize din reclamă, pentru că nu mă iau după reclame, sunt la alta, care n-are reclamă.
Doamna desface garoul și mă anunță că va încerca la mâna dreaptă. Întind mâna dreaptă. „E mai bine” – mă informează în timp ce îmi leagă garoul. Îmi place cum l-a legat, dintr-o mișcare scurtă, strâns. Mă uit ca vițelul la mâna mea dreaptă. Unde îmi sunt venele, dragă mamă? Încerc să-mi amintesc când ai fost ultima dată cu mine la doctor sau la analize.
Știu că m-ai dus să-mi scoată amigdalele, asta era moda pe atunci, toți copiii fără amigdale!, să-mi repare dinții mâncați de carii (Spală-te pe dinți, măi, că ai să rămâi știrb ca un moș și n-o să te ia nicio fată de bărbat! – mă îndemna tata), m-ai dus de multe ori la doctori pentru că am fost un băiețel bolnăvicios, dar nu-mi mai pot aminti clar când a fost ultima dată când m-ai dus, când deja era mai mare. Unde să găsesc această amintire? Sigur nu m-ai dus când aveam vârsta personajului ăla din reclamă, căruia îi este frică de ac și se miorlăie la maică-sa să-l însoțească: „Gata, vii cu mine!” Puah!
Doamna mă roagă să strâng pumnul. Îl strâng. Îmi amintesc când eu te-am dus pe tine pentru ultima dată la un medic. Asta nu pot uita. Era o dimineață de septembrie. Te-am așteptat în Gara de Nord. Nici nu se luminase. Ai coborât din tren ca o zână, ce-a mai frumoasă zână de pe pământ.
M-ai îmbrățișat strâns, ca un garou, pentru că erai fericită: fii-tu te-a așteptat în gară, avea grijă de tine, erai atât de vorbăreață, tot peronul te auzea, parcă veniseși să faci cumpărături în București, iubeai Bucureștiul, nu te-am bruscat, te-am lăsat să-mi povestești de-ale tale, am luat un taxi până la Fundeni.
Eu știam că aveai cancer, tu nu știai. Și n-ai știut nici după operație și nici în următoarele șase luni de chin și suferințe, până-n ziua în care m-am hotărât să-ți spun: ai cancer, mamă!
„Acul este sigilat” – mă anunță doamna. Întorc privirea. Da, e sigilat, dar tot pe tine te văd, dragă mamă. Mi-e teamă că am să rămân până la sfârșitul zilelor mele cu imaginea ta, imaginea mamei mele, care suferea, zguduită în pat de presiunea metastazelor din trupul scheletic. Urlai cu o voce care nu era a mamei mele. Parcă era vocea Diavolului care îți băgase metastazele în trup.
Nu simt înțepătura doamnei, pentru că o durere se trezește în suflet și îmi încețoșează privirea. Mi-a fost atât de greu să te văd cum te-ai dus, dragă mamă!
Ar trebui dată o lege la ONU sau la nivel mondial astfel încât copiii (indiferent de vârstă) să nu aibă voie să le vadă pe mamele lor cum mor. Pentru că nu e drept să le vadă stingându-se pe patul de moarte.
Mamele trebuie să rămână așa cum au fost cândva în amintirea copiilor, cele mai frumoase zâne care i-au condus toată viața ca să-și găsească fericirea. Ce mult mi-aș fi dorit atunci, în cumplita ta suferință, ca acel cocor de pe servanta din sufragerie, bibeloul tău iubit, pe care-l ștergeai de praf în fiecare zi, ca o maniacă, de parcă țineai mai mult la ceramica aia colorată decât la bărbatul tău, să prindă viață, să crească miraculos, ca în Harry Potter, și să te ia pe aripile sale și să te ducă departe, într-un loc neștiut, de negăsit! Dar asta e dorința mea de-acum, când doamna îmi extrage sângele din venă, iartă-mă, altceva nu mi-a venit în minte, nici nu știu ce s-a ales din bibeloul tău iubit! Sunt oameni care știu să înfrunte moartea celor dragi. Eu nu mă număr printre ei.
Simt cum doamna desface garoul, șterge cu vată locul înțepăturii și îmi lipește un plasture alb. Întorc capul și-i mulțumesc. Poate ar trebui să-i dăruiesc doamnei, imitând băiatul din reclamă, care îi face o invitație la teatru Cristianei, „asistenta cu mâna ușoară”, o carte de-a mea, cu dedicație, „Pentru Doamna, asistenta cu mâna...”, dar n-am niciun exemplar la mine și, cel mai important, nu pot să șterg cu o reclamă TV dragostea ta. Sigur că nu vreau să-ți aud glasul în ușa cabinetului, așa cum se întâmplă în reclamă, când maică-sa (Marea Actriță) îl întreabă: „Cum a fost, puișor?” (Urăsc „puișor” adresat unui bărbat.) Poftim, tot la reclamă m-am întors!
Îi mulțumesc încă o dată doamnei fără s-o privesc. Oare nu cumva doamna asta pricepută, în loc să-mi extragă sângele, mi-a tras cu seringa câteva zeci de amintiri chiar din vena prin care circulă amintirile despre tine? Când a fost ultima dată când m-ai dus la un doctor, dragă mamă?
Ies în stradă. Mă opresc și-mi notez în minte ziua în care trebuie să revin după rezultatele analizelor. Nu mi-e frică de ac, ci de rezultatele analizelor mele de sânge... Strada e încă pustie. Respir adânc și ridic privirea. O pasăre brăzdează văzduhul. Mi-ar plăcea să recunosc un cocor rătăcit, dar știu că încă nu-i vremea cocorilor.
Foto: Eli Driu
