Doamna primar, deschideți stadioanele de lângă școli, să facă sport copiii!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Fotbalul de maidan, cândva un început pentru jucătorii de clasă, a fost înghițit de betoane și parcări, terenurile de sport ale școlilor, odată accesibile oricărui copil, acum au gard, lacăte şi paznici, școlile private sunt insuficiente și accesibile doar pentru unii. Cluburile de stat, “rămăşiţe ale trecutului”, sunt rarisime, dar pot fi șansa pentru sportul de calitate și pentru sănătatea elementară. Aceste oaze de normalitate sunt însă pe cale de dispariţie.
Astăzi, copilul m-a trezit la ora 6.30. De obicei trag de el să se trezească după ora 7.00, ca să mergem la şcoală. Somnul dulce de dimineaţă e de neînlocuit. Dar azi are campionatul, cei de la Griviţa – Cireşarii, generaţiile 2011-2012, întâlnesc alţi copii din alte cartiere ale Bucureștiului. Ei au găsit un loc unde să facă sport, unde pot să bată mingea cu un antrenor care îi pregătește bine și îi învață să fie o echipă, să iasă din rețelele virtuale care domină cotidianul copiilor moderni.
Fotbal în cartier nu prea mai ai unde să joci. Parcurile au fost amenajate frumos pentru copiii mici. Au fost cucerite de mame, bunici, bone (şi taţi ca mine) cu copii mici. E un lucru excelent. Doar că cei mai mari nu pot bate mingea aici. Nu mai e loc și pentru ei, trebuie să meargă altundeva. Dar unde? Spre zone „gri”, spre virtual, închişi în cameră singuri sau în reţele virtuale?
Parcările erau o soluție cândva pentru fotbalul de maidan. Acum, fiecare milimetru de trotuar a fost cucerit de maşini. Primul şoc este atunci când ieşi cu copilul în cărucior la plimbare și dai de mașini care au invadat absolut tot. Pare că, pentru noi, cei mari, maşinile sunt mult mai importante decât copiii. Cine are copil, înţelege.
Terenurile de fotbal din cartier pot fi soluția. Dar, mai nou, au două rânduri de gard, lacăte şi paznici. Nu poţi intra nici cu poliţia. Să negociezi cu şcolile e aproape imposibil. Nici măcar cu plată. Nu sunt mecanisme prin care copiii din cartier să poată bate mingea pe terenul de fotbal din faţa blocului. Nu se poate! Punct!
Școli private de fotbal avem în cartier, prin apropiere. Nu sunt foarte scumpe, dai 300 de lei pe lună, plus niște bani pentru echipament și altele. Problema cu ele nu este legată neapărat de bani, ci de un anumit exclusivism. Ele sunt pentru “clasa de mijloc”. E nevoie de bani şi de mult timp pentru aceste ocupaţii, pentru că duci copilul, stai o ora-două, îl aduci acasă. La fiecare deplasare, pierzi minimum trei ore. Dacă ai doi copii, lucrurile se complică și mai rău. Pe lângă bani, e nevoie de o întreagă logistică, de organizare.
Aceste şcoli sunt bunicele, pot produce calitate, dar, repet, au ceva exclusivist şi probabil nu vor aduce niciodată copiii la nivel de performanţă. De ce? Pentru că nu produc o masă de fotbalişti, de sportivi din care să se poată face o selecţie. Vom merge, ca şi la olimpiadele lăudate, cu excepţiile. Grosul copiilor nu-şi permit aceste şcoli, din multe motive.
Mai e și problema că majoritatea copiilor care vin la aceste cluburi private fac şi cursuri de limbi străine, de robotică şi multe altele. Sunt în mare parte copiii clasei de mijloc, care îi „dopează” cu multe ocupaţii. Nu judec această alegere. Mai toţi suntem împinşi spre asta din felul în care e construită şi stratificată “frumoasa noua lume”. E foarte bine că avem aceste cluburi, dar e insuficient şi exclusivist.
Grosul copiilor rămâne în afara acestor mecanisme. Altele nu au, spaţii libere nu sunt. Pentru ei, nu există alternativă.
Rămân doar micile supape, “rămăşiţe ale trecutului”. Am descoperit de la mamele din parc, cele care duc munci grele şi nu-şi permit “cluburi private”, un “club de stat”, ce ţine de primărie. Este chiar lângă locuința mea - Cireşarii. Aici, copiii pot merge de două ori pe săptămână, câte două-trei ore - nu o oră, o oră și jumătate, ca la privați -, au un antrenor excelent şi sunt pregătiți foarte bine. Şi fără bani, fireşte, pentru orice copil doreşte. Însă, la câtă infrastructură este aici, totul e folosit la capacitate minimă, iar îngrădirea cu garduri a început şi aici. Sper să nu se “eficientizeze” spre privatizare. Privatizarea bunurilor publice, a bunurilor şi spaţiilor comune înseamnă exluziune socială şi presupune riscuri imense.
La cluburile „de stat”, copiii sunt foarte amestecaţi: şcoli și grupuri sociale diferite. Ăsta e un prim pas împotriva ghetoizării de orice fel şi spre democratizarea relaţiilor sociale. Şi, marea surpriză, aici mai toţi copiii vin singuri şi pe jos. Fără părinţi şi maşini care să-i ducă şi aducă. Aşa l-am motivat şi pe copilul meu să meargă singur la club şi să se întoarcă singur de acolo. Pentru că aşa fac toţi copiii din cartier, de la opt ani. Sunt băieţi de Griviţa.
Aceste oaze de normalitate sunt pe cale de dispariţie. Ele ar trebui să fie o normalitate la fiecare colţ de stradă, în fiecare cartier, pe lângă fiecare stadion de şcoală, pentru diverse sporturi.
Bucureştiul are atâţia bani încât asta nu ar însemna nimic. Cândva se vorbea de un programul pentru deschiderea stadioanelor de pe lângă şcoli copiilor din cartier. Doamna primar, de ce aţi abandonat o idee bună? E atât de simplu de făcut, doar deschideţi porţile.
Fotbalul “de stat”, gratuit, pentru toţi copiii ar fi ultima noastră şansă să avem un sport de calitate. Nu este vorba doar un joc de fotbal, ci despre copii care fac sport în sensul adevărat şi larg al cuvântului. Este și șansa la sănătatea elementară. Și mai este ocazia de a-i pune pe copii să facă ceva împreună, indiferent de grupul social căruia îi aprţin.
Așa se dezvoltă o funcţie socială importantă: înţelegerea sensului de bun comun şi a relaţiilor sociale. Este primul semn al sănătăţii noastre fizice şi mintale, care deschide viitorul.
