O carte cu un singur cititor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nici nu-ți vine să le atingi. Zece exemplare. Editorul ți le-a trimis. Sunt ale tale, pe masă. Alături, ți-ai cumpărat zece plicuri, format A4. Albe. Nici pe acestea nu le atingi, de parcă ar fi otrăvite. Ai și un tub cu lipici, să-l folosești, dacă plicurile nu se lipesc cum trebuie. Ai tot ce-ți trebuie. Doar lista destinatarilor trebuie s-o scrii. Numele și adresa. Dar nu-ți vine în minte niciun nume.
Cauți de jumătate de oră un nume de critic literar activ, influent, cu notorietate, care să-ți citească ce-i trimiți, cartea ta, și să scrie o cronică, un articol, ceva... Nu cunoști. Nu ești prieten sau amic cu vreun critic. Să trimiți un exemplar unuia pe care îl cunoști din scris, așa, la plesneală...
Să-i scrii o dedicație inspirată, flatantă, dar nu lingușitoare, decentă, plăcută! Dar de ce ai nevoie de recunoașterea unui critic? Ca să-ți confirme că noua ta carte este bună. Și dacă-i proastă, proastă rău? Să faci rost de e-mail-ul unui critic literar, care este și influencer, și să-l rogi cu căldură, cu prietenie, fără să te umilești, să scrie o cronică, mai mare sau mai mică, poate să fie și proastă, nicio supărare, numai să scrie, să ai și tu ce băga la „dosarul de presă” pentru cartea ta. Să nu treacă neobservată prin lume. Dar cum să-l rogi așa ceva? Cum să dai buzna în viața lui cu această rugăminte? Poate omul are și el priorități, planuri, preferințe, poate îl doare burta, capul, poate are rate de plătit la bancă, poate n-are chef să te citească, să scrie, să te laude, să-ți ridice cota sau să te facă praf... Nu trimite.
Atunci, trimite la prieteni. Care prieteni? Unul nici nu mai vrea să audă de numele tău. Cu altul te-ai certat rău. Nu poți să-l ierți ce ți-a spus la telefon: „Îmi bag p... în lecturile tale”. Nu merită să-i trimiți, niciodată! Alt amic nu mai citește. Se plânge că îl dor ochii, nu se poate concentra, a fost bolnav de COVID și a rămas cu sechele: nu mai poate să citească, poftim!, și toată ziua se uită la Netflix și hbo.go. Mai este unul care citește numai PDF-uri, tu ai o carte în „carne și oase”, n-ai PDF. Viață în format PDF!
Ar mai fi unul, dar ăsta nu ți-a răspuns niciodată când i-ai mai trimis și alte texte, probabil că o citește pe nevastă-sa care, între timp, a publicat o carte, a devenit scriitoare, nicio problemă, fiecare om cu scriitorii săi preferați! Ăsta ar fi nucleul dur de (foști) prieteni cărora poți să le trimiți cartea ta. Nu trimite!
Ar mai fi câteva rude. Îndepărtate. Vorbești cu ele din an în Paște. Nici măcar de sărbători. Dacă le trimiți cartea, o să spună că te lauzi, că ți s-a urcat la cap, ei au treburi importante, luptă să supraviețuiască în pandemie, iar tu te complaci într-o futilitate: o carte. Toată lumea scrie în ziua de azi pe rețelele de socializare. Toți sunt scriitori și gânditori, eseiști și pamfletari. Cine mai citește? Măcar o cartea de-a ta! Nu trimite!
Mai bine faci o poză la teancul de zece exemplare, la care te uiți ca vițelul de mai bine de jumătate de oră, și posteaz-o pe Facebook. Așa cum fac alți autori, colegi de breaslă, de creație. Bagi o postare glumeață și aduni like-uri și share-uri. Dacă aduni audiență, atunci îți crește notorietatea, dacă îți faci self-promotion, atunci îți cresc vânzările, dacă îți cresc, atunci câștigi și tu ceva bani din drepturile de autor cât să-ți plătești întreținerea la bloc, într-o lună de vară... Nu-i destul câștigul? Asta contează, să ieși în față, să bați toba, să te impui în memoria (scurtă) a lumii, pentru că viața e scurtă.
Nu contează ce-ai scris, contează promovarea, imaginea, brandul personal, coperta, dom’le! Dacă ai „copertă”, ești celebru. Dar tu ai un amărât de teanc de zece exemplare, alții se pozează cu câte cinci sute de exemplare care sunt deja comandate și semnate cu autograf... Ești penibil cu zece!
Totuși, găsește pe cineva căreia să-i trimiți noua ta carte! Caută o drăguță din tinerețe! N-are rost să încerci să încălzești ciorba, e sleită. Ieși pe scara blocului, sună la vecinul tău de palier: vecine, ia de-aici o carte de-a mea! Va spune că te-ai îmbătat, pentru că lumea crede că scriitorii scriu la beție. Poți să ieși în stradă... Cine mai iese în ziua de azi în stradă pentru o carte?
Te gândești că ar fi fost câțiva oameni cărora puteai să le trimiți cartea. Nu mai trăiesc. Când trăiau, demult, se bucurau la fiecare carte de-a ta. Apoi, când citeau, se înfuriau și te certau: „Cum ai putut să scrii porcăria asta despre mine!”. Odată, unul chiar ți-a rupt cartea în fața ta. N-ai protestat, n-ai reacționat, dar ți s-a pus un nod în gât, ai strâns paginile sfâșiate și le-ai aruncat în căldarea de gunoi. Mai aveai exemplare. O carte moare doar când n-o citești. Omul acela a murit, nu pentru că ți-a rupt cartea. A murit de-o boală, blestemată boală. Păcat, mare păcat!
Hai, dom’le, găsește zece destinatari pentru cartea asta! Măcar unul! Să afle că ți-a apărut o carte, s-o citească, să te laude sau să te înjure... Chiar așa de pustie ți-e viața? Atunci, pentru ce mai scrii dacă totul ți-e un pustiu? Concentrează-te și caută!
În pustiul ăsta, departe, zărești un contur care, dacă îți încordezi privirea, se mișcă, nu-i iluzie optică, nu-i miraj, nu-i fantomă, chiar se mișcă în depărtare, prinde putere către tine, chiar se apropie, ăsta-i destinatarul, strigă-l, fă-i semne, nu-l scăpa, nu-l rata, trimite-i o carte!
Bagi o carte în plic, îl lipești, ține lipiciul!, apoi apuci pixul și scrii pe plicul alb: Destinatar: Petre Barbu, strada... Mai bine mi-o trimit mie.
foto: 123rf.com
