PNL se gândește că e scump să lupți cu sărăcia. Dar cât e prețul pe care o să-l plătim cu toții, săraci și prosperi, dacă nu luptăm?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Doar pentru că rivalii politici, social-democrații, au votat dublarea ajutoarelor sociale și a șomajului, dreapta se opune. De fapt, noi alocăm 0,1% pentru lupta împotriva excluziunii sociale.
Cuprins:
- Cheltuim procentual jumătate din media europeană pentru protecția socială
- Adevărul iese din calcule antipatice
- Înmormântarea legii și a speranței
- În timp ce bani pentru companii se găsesc, săracii sunt lăsați să aștepte
- Eradicarea sărăciei are un preț, dar prețul menținerii sărăciei e mult mai mare și-l plătim toți
La mijlocul lunii octombrie, Parlamentul a votat un proiect de lege care majora Indicatorul Social de Referință de la 500 la 1200 de lei în următorii trei ani, ceea ce ar fi atras după sine o dublare a ajutoarelor sociale și a indemnizației de șomaj până în 2023. Săptămâna aceasta, Partidul Național Liberal a contestat la Curtea Constituțională legea, aflată pe masa președintelui la promulgare. Este o greșeală care ne va costa.
***
Să începem cu începutul. Contrar unei credințe larg răspândite și vehiculate intens în mass-media propagandistă cum că România cheltuie prea mult cu asistența socială, realitatea e că cheltuim infim, ceea ce face ca eficiența programelor de combatere a sărăciei să fie minimală.
Cheltuim procentual jumătate din media europeană pentru protecția socială
Sărăcie există peste tot în UE, nu doar la noi. Și ca să fie clar - nicăieri în UE sărăcia nu e redusă grație pieței libere care se autoreglează, rezolvând problemele sociale.
Nu - sărăcia este combătută cu bani de la stat, respectiv prin cheltuieli cu protecția socială, pentru care România alocă doar 15% din PIB, față de media europeană de 28%.
Dintre acești 15%, mare parte a banilor merg pentru pensii, indemnizațiile de creștere a copilului, alocațiile de stat pentru copii, etc, care nu vizează exclusiv categoriile sărace.
Pentru combaterea excluziunii sociale și a sărăciei, România alocă fix 0,1% din PIB (în 2019), de trei ori mai puțin decât aloca, de exemplu, în 2008, când procentul era de 0,3%, conform Eurostat. Sigur că PIB a crescut, dar și inflația a crescut, să rămânem la discuția procentuală.
Asta face ca eficiența combaterii sărăciei să fie mai mult decât modestă - doar 16% din persoanele aflate în risc de sărăcie reușesc să iasă din sărăcie datorită transferurilor sociale, un procent de două ori mai mic decât media europeană de 33%. La așa bani, așa rezultate!
Adevărul iese din calcule antipatice
Unul din motivele principale pentru care cheltuielile pentru combaterea sărăciei scad, deși sărăcia crește, este înghețarea Indicatorului Social de Referință (ISR) la nivelul stabilit în anul 2008, respectiv 500 de lei.
Asta înseamnă că toate beneficiile sociale care sunt stabilite prin corelare cu ISR au rămas intacte sau s-au modificat nesemnificativ față de 2008, chiar dacă între timp salariile s-au triplat de atunci, iar indicele prețurilor de consum a crescut cu 137%.
Un exemplu - venitul minim garantat reprezenta 31% din valoarea unui salariu minim net în 2008 și constituie numai 10% în 2019. Suma lunară cu care trebuie să se descurce un beneficiar de venit minim e de 141 de lei!
Majorarea ISR ar fi însemnat creșterea venitului minim la nivelul de 352 de lei până în 2023, o sumă despre care, orice s-ar spune, nu te scoate din sărăcie, dar pentru utilitatea marginală a fiecărui leu în plus e imensă la nivelul acesta de sărăcie.
Practic, în timp ce România a mers înainte, duduind economic, majorând salariile, crescând pensiile, o parte din populația sa - beneficiarii de asistență socială și șomerii - au fost condamnați să rămână captivi ai unor venituri care abia asigurau supraviețuirea acum mai bine de 10 ani.
Înmormântarea legii și a speranței
Contestarea la CCR a legii care prevede majorarea ISR e cel mai probabil o manevră politică a PNL pentru a câștiga timp, în speranța că întreg procesul va dura suficient pentru ca majoritatea parlamentară să se schimbe și noul legislativ, dominat de liberali.
Apoi să îngroape legea pe care președintele Iohannis o va trimite Parlamentului la re-examinare.
Îngropând legea, îi vor îngropa și pe toți cei a căror existență depinde de ajutoarele sociale sau de indemnizațiile de șomaj și care vor fi tot mai numeroși, din cauza crizei.
Pe vremuri normale, în care economia duduia, gestul PNL nu ar fi fost unul atât de crud și simultan atât de greșit. Evident că nu trebuia să se ajungă aici și ISR trebuia majorat anual, în ritm cu creșterile salariului minim. Totuși, când economia merge bine, se poate măcar spera că oamenii vor găsi soluții și se vor descurca dacă statul îi lasă de izbeliște. Pe vremuri de criză economică, însă, soluția descurcatului pe cont propriu nu mai ține - nici măcar firmele nu mai încearcă să se descurce pe cont propriu în perioada asta, cerând ajutorul statului, dapăi cei mai defavorizați dintre semeni.
În timp ce bani pentru companii se găsesc, săracii sunt lăsați să aștepte
Tocmai s-a aprobat o schemă de garanții în valoare de 103 milioane de euro pentru sprijinirea pieței asigurărilor de credite comerciale, se dau subvenții de alte 30 de milioane de euro pentru chiriile din mall-uri, s-a găsit aproape un miliard de euro pentru ajutoare de stat pentru IMM-uri și exemplele pot continua.
Bani pentru cei mai săraci, însă, nu se găsesc niciodată. Rațiunea este una economică, se spune - sectorul privat produce.
Trecând peste faptul ca unele măsuri, cum e schema de garanții pentru creditele comerciale nu fac decât să subvenționeze profiturile firmelor de asigurări și nu produc nimic, este o idee complet greșită să crezi că sănătatea unei economii ține doar de producție.
Cineva trebuie să și cumpere ceea ce alții produc - iar pentru asta, e nevoie ca puterea de cumpărare a populației să nu se prăbușească. Și cum forțele pieței libere nu sunt suficiente pentru a menține puterea de cumpărare, e nevoie de intervenția statului.
Mai mult decât oricând în ultimii 10 ani, majorarea beneficiilor sociale este o chestiune imperios necesară. Creșterea ajutoarelor sociale e o chestiune de eficiență economică - măcar asta ar trebui să-i preocupe pe liberali, dacă drepturile sociale nu o fac.
Eradicarea sărăciei are un preț, dar prețul menținerii sărăciei e mult mai mare și-l plătim toți
Guvernul liberal s-a opus de la bun început majorării ISR, invocând impactul bugetar. E adevărat - eradicarea sărăciei costă.
Și da, avem o problemă cu deficitul bugetar. Pe de altă parte, nu suntem singura țară în această situație - problemă deficitelor e generalizată. Spre deosebire de anterioara criză din 2007, când marea majoritate a statelor, în speciale economiile emergente și țările cu venituri medii aveau surplusuri fiscale, criza actuală a surprins marea majoritate a statelor cu deficite bugetare.
Această problemă generalizată e o vulnerabilitate, dar poate constitui și o oportunitate - narațiunea deficitelor care trebuie controlate la sânge se cam năruie și nu riscăm să părem noi singurii nechibzuiți.
”While the disease is raging, what else are you going to do? First you worry about fighting the war, then you figure out how to pay for it”, a afirmat recent Carmen Reinhart, economista șefă a Băncii Mondiale, referindu-se la problema datoriilor publice și a deficitelor fiscale.
În timp ce boala se dezlănțuie, ce altceva ai de făcut? Mai întâi îți faci griji să lupți în război, apoi o să vedem cum îl finanțăm.
Carmen Reinhart:
Venind dinspre cineva care e cunoscută pentru o lucrare în care împreună cu Kenneth Rogoff făcea o pledoarie pentru austeritatea fiscală, situația e ironică, dar într-o oarecare măsură dătătoare de speranță.
Dacă lucrurile se schimbă pe la case mai mari, de ce nu s-ar putea schimba și la noi? Dacă FMI și Banca Mondială își pot revizui pozițiile, oare PNL nu ar putea să o facă?
